Cauzele războiului de la Nistru din 1992 şi geneza beligeranţei între Chişinău şi Tiraspol nu pot fi elucidate corect dacă nu înţelegem rolul complexului militar-industrial (ВПК)

Marile fabrici şi uzine din Pridnestrovie aparţineau unui subsistem specific al economiei Imperiului sovietic.

Toate obiectivele industriale, amplasate special pe malul stâng, erau gestionate de ministerele de ramură ale RSFSR şi RSSU.

Se aplica o regulă nescrisă, ca un ordin strict secret: comandanţii industriei să fie ruşi sau ucraineni, transferaţi din alte părţi ale imperiului.

Şi, în 1989, aceştia au fondat Mişcarea «Unitate–Единство».

Astfel, EI au dat startul confruntării acerbe dintre Tiraspol şi Chişinău.

Iniţial, Republică Moldovenească Pridnestrovie (ПМР) a fost proiectată de către directorii roşii ai celor mai mari întreprinderi din raioanele de peste Nistru.

Îmi amintesc, mass-media moscovită califica acest fenomen drept «мятеж красных директоров против законной власти союзной республики» („o rebeliune a directorilor roşii contra puterii legitime a unei republici unionale”).

Ulterior, fiecare participant la faza fierbinte a războiului îşi urmărea deja propriile obiective.

În vara lui 1990, la Moscova, conflictul dintre reformatori şi conservatori atingea apogeul.

Confruntarea în structurile superioare se transmitea inevitabil în jos, pe verticala puterii.

Concomitent, în colonii, Perestroika lui Gorbaciov era torpilată de un alt imperativ: lupta de eliberare naţională.

La Tiraspol, directorii roşii s-au consolidat şi au reuşit să fructifice magistral o situaţie inedită.

În comparaţie cu alte viitoare „state nerecunoscute” din spaţiul ex-sovietic, malul stâng avea drept atu „specificul economic”.

Cu asta EI, separatiştii ultra-internaţionalişti, au perorat întotdeauna.

În 1989, fondatorii Uniunii colectivelor de muncă (STC) speculau:

„Pe malul stâng al Nistrului, am lăsat să se ocupe de politică poporul. Şi nu am pus pe primul plan interesele naţionale sau politica, ci interesele general umane şi economia”.

Într-un fel anume, aveau dreptate. NOI, naţionaliştii romantici, mărşăluiam pe străzile Chişinăului scandând: „Limbă de stat şi alfabet latin!”.

EI, însă, deştepţi şi extrem de pragmatici, preluau patrimoniul acumulat cu efort şi multe sacrificii comune. Şi acaparau nu doar în stânga, ci şi în dreapta Nistrului.

După alegerile din februarie 1990, directorii roşii Anatolii Bolşakov, Anatolii Belitcenko şi Igor Smirnov, părinţii fondatori ai ПМР, nerecunoscută de nimeni, au fost aleşi ca deputaţii ai Sovietului Suprem al RSSM.

Dar, din diverse motive, nu au mai dorit să se integreze în structurile de putere în devenire la Chişinău.

Una din cauze ţine şi de faptul că apăruseră, încă prin 1989, primele simptome de scădere a statutului lor de nomenclaturişti privilegiaţi ai ВПК, din stânga Nistrului.

Pe mine, personal, revenit la Chişinău, după aproape trei decenii de studii şi activitate profesională la Leningrad, Moscova şi Cernăuţi, mă amuza înfumurarea caraghioasă şi aroganţa multor şefi de peste Nistru.

Totuşi, de unde se trage cretinismul profesional şi agresivitatea alogenilor din Pridnestrovie?

Problema ar putea fi abordată sub cele mai diverse aspecte, inclusiv prin prisma etnografiei, psihanalizei sau psihopoliticii.

Partea de est a RSSM, numită impropriu „Transnistria”, termenul însemnând cu totul altceva, s-a aflat mai mult timp în componenţa Imperiului.

Comunizarea şi deznaţionalizarea au fost, comparativ, de o durată mai lungă şi poate chiar mai drastică decât în Basarabia.

Un rol aparte l-a avut din totdeauna, şi-l are în continuare, „factorul ucrainean”, despre care voi scrie în alt context.

Însă, cu certitudine, aroganţa venea mai ales din faptul că în stânga Nistrului se afla acel important ВПК.

Paralel, în dreapta Nistrului, se evidenţiase un alt aspect al industrializării forţate sovietice – consolidarea unui mare complex agrar-industrial (АПК) de importanţă unională.

Complexul agroalimentar local era printre cele mai avansate din URSS.

Treptat, legăturile Chişinăului cu raioanele de peste Nistru capăta un caracter tot mai convenţional.

De fapt, chiar şi în anii cei mai buni ai epocii sovietice, în RSSM, elita imperială din ВПК nu agrea elita ţărănească din АПК.

Generalii şi corpul directorilor nu-şi băteau capul cu necesităţile unei mici colonii, botezată RSSM.

Ambele segmente ale nomenclaturii comuniste erau condamnate să întreţină mai curând relaţii pur birocratice.

De aici şi apariţia în stânga Nistrului a unei elite separate.

Am în vedere o parte a consacratei nomenclaturi a PCUS, care nu includea moldoveni de pe malul drept al Nistrului, adică români basarabeni.

Nostalgici după URSS, oamenii sovietici, ватники, совки vântură în continuare teza despre „superioritatea intelectuală a elitei” de la Tiraspol.

Astfel îşi alimentează rezervoarele de vanitate şi românofobie.

În stânga Nistrului se acumulase o cantitate inimaginabilă de armament: arsenalul celei mai mari armate a Uniuni Sovietice, plus muniţiile evacuate, după 89, din ţările pactului de la Varşovia.

Conform celor mai modeste evaluări ale experţilor ruşi, armamentul depozitat ar fi costat peste patru miliarde de dolari. După prăbuşirea Imperiului, în august 1991, nepreţuita comoară rămânea pe teritoriul unei enclave separatiste. Cine o recunoştea, cine o controla, de fapt? Un clan al directorilor roşii de la Tiraspol? „Îngerii Rusiei” sau democraţii neoliberali de la Kremlinul lui Elţin? La 2 martie 1992, RM era primită în ONU cu frontierele recunoscute ale fostei RSSM. Şi chiar atunci, EI au declanşat faza deschisă a războiului: „Închidem Nistrul!” Era inadmisibil ca întreg complexul militar-industrial şi depozitele de armament „să ajungă pe mâna boilor moldoveni şi ţiganilor români”. Exact aşa s-ar fi exprimat un deputat al Dumei cu relaţii la ВПК. Mi-a spus asta un rus de la Moscova, fost coleg de doctorat.

La Tiraspol, chiar în toiul luptelor de la Dubăsari, Cocieri şi Tighina, începuseră negocierile între conducerea Armatei a 14-a (trecută deja sub jurisdicţia Rusiei) şi Smirnov, asistat de Antiufeev.

Ce-i de făcut cu armamentul?

Conflictul de interese şi-a atins apogeul din cauza traficanţilor de armament, care urmau să-şi împartă comoara.

Numai cei leneşi nu apucau să smulgă câte o bucăţică din moştenirea imperiului sovietic.

Peste tot domnea dreptul puterii şi principiul „apasă primul pe trăgaci”.

Astfel, membrii clanurilor mafiote şi-au constitut averile şi numele de rezonanţă.

Pe ambele maluri ale Nistrului, trăiam într-o lipsă totală de control.

„Erau timpuri tulburi. Apăreau uneori mărturii despre răpirea martorilor de prisos, despre executarea celor indezirabili – conform legii marţiale, fără anchetă şi judecată, despre tortura din biroul comandantului, prin care au trecut sute de oameni, atât moldoveni, cât şi militari ruşi. Pe martorii reali nu-i mai auzi, unii nu există, iar aceia sunt departe… Şi Nistrul e un râu adânc. În vâltoarea sa multe pot dispare fără urmă…”. (Aleksei Gurianov. „Micul clan din mica republică”, 19.01.2011 www.iapm.ru).

În prezent, unii nostalgici se tânguiesc: nu mai poţi răzbate, căci toate metodele de atunci nu mai sunt la modă.

Dar garda veche nu s-a risipit definitiv după iureşul de pe malurile Nistrului.

Nu, comandanţii Armatei a 14-a, după ce s-au certat cu directorii roşii, comandanţii industriei din clanul lui Smirnov-Antiufeev, s-au unit într-un clan sui generis al marilor afacerişti cu epoleţi. Unii s-au teleportat lejer în regiunile mai tihnite din Federaţia Rusă. Astăzi, în campania electorală din Republica Moldova, multă lume invocă acele timpuri zbuciumate ale anilor 1990. Din necunoaştere sau rea voinţă, continuă şi astăzi să opereze cu date false. Alţii vehiculează aceleaşi versiuni fanteziste despre „conflictul armat de la Nistru”. Atunci, pe malurile Nistrului, oamenii adunaţi din toate colţurile Uniunii Sovietice, se încăierau, se băteau cu arme reci, fără să facă uz şi de armele lor de foc.

La Tighina vedeai peste tot poliţişti moldoveni şi reprezentanţi ai „autoapărării” care, de fapt, erau militari din trupele Armatei a 14-a, deghizaţi în voluntari.

Se deosebeau, totuşi, de cazaci şi alţi patrioţi ai Rusiei şi Ucrainei.

Nu se drogau şi nu se aghesmuiau peste măsură.

Însă, la 19 iunie 1992, la Tighina s-a întâmplat ceva.

Într-o avansată stare de ebrietate, nişte militari GRU, în frunte cu maiorul Igor Ermakov, s-au angajat într-o altercaţie cu poliţiştii moldoveni.

Temperamentul nu a permis aplanarea paşnică a conflictului.

Maiorul, ca orice ostaş orgolios al glorioasei armatei imperiale, a deschis focul asupra poliţiştilor moldoveni.

În vara anului 1992, urmăream zilnic mass-media timpului şi am întrebat martorii oculari dacă a văzut Tighina zăcând în ruine. Nimeni nu mi-a confirmat informaţiile Turnului Ostankino.

Urmele de gloanţe, ţigla căzută şi geamurile sparte nu însemnau „40% din fondul locativ distrus”, cum vehicula isteric mass-media moscovită.

Cel mai mult au suferit sediul poliţiei, cel al Comitetului executiv al oraşului şi câteva case din jur.

A rămas pe locul său cinematograful „Drujba”, despre care posturile de radio ruseşti ne-au informat că a fost ras de pe faţa pământului.

Vitrinele magazinelor erau întregi, cu excepţia câtorva din centrul oraşului.

Acelea au fost prădate, în timp ce secţia de poliţie, asediată de mercenarii imperiului, se apăra eroic.

Ucraina, încă din 1990, a tot refuzat să ne ajute în lupta cu separatiştii motivând că este o „problemă internă a autorităţilor de la Chişinău”.

La 7 iulie 1992, Rada Supremă nu a recunoscut agresiunea deschisă a Federaţiei Ruse asupra Republicii Moldova, deşi Armata Rusă îşi transporta tehnica şi mercenarii traversând teritoriul Ucrainei.

Autorităţile de la Kiev şi-au exprimat „profunda îngrijorare în legătură cu acest „conflict intern” din Republica Moldova”.

Rada a condamnat „recurgerea la forţă, care duce la pierderi omeneşti” şi a recomandat Chişinăului „să caute căi paşnice de reglare a diferendului”.

Abia după 2014, deputaţii de la Kiev parcă s-ar fi luminat.

Unii trimiteau suvenire inedite liderilor americani cu inscripţia: „Pridnestrovie, Crimeea şi Doneţk – ocupate de Putin”.

Incorect!

Ocupaţia raioanelor de est ale Republicii Moldova a fost pecetluită de Rusia lui Boris Elţin cu sprijinul Ucrainei lui Leonid Kravciuk.

La războiul de pe Nistru, de partea ПМР, au participat şi radicalii ucraineni.

Un exemplu elocvent: majoritatea celor căzuţi în lupte contra moldovenilor pe platoul Dubăsari-Coşniţa-Cocieri aveau indicată în actele de identitate «национальность – украинец».

Orice ucrainean „care se respectă” nu poate admite că sudul şi nordul Basarabiei, nordul Bucovinei sau raioanele Republicii Moldova din stânga Nistrului nu sunt „teritorii legitime ale Ucrainei”. În 1992, la întrebarea jurnaliştilor „De ce aţi venit şi voi aici?”, răspundeau: „Tiraspolul este oraş ucrainean; căpătăm experienţă de luptă pentru bătăliile viitoare”. Iată o temă de cercetare aparte şi de mare actualitate.

Toamna anului 1990. Provocările la Tiraspol şi Comrat, susţinute de Centrul imperial, prin implicarea comandaţilor Districtului militar Odessa, exasperau conducerea legitimă a RSSM.

Printr-o persoană de încredere, m-am adresat omologului meu, Vitold Fokin, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSU.

Rugam Kievul să nu permită comandourilor ucrainene din Pridnestrovie să se alăture separatiştilor găgăuzi.

N-am primit nici un răspuns.

Miliţienii ucraineni i-au călăuzit pe la Zatoca. Şi, la finele lunii octombrie, au pătruns în Comrat.

După care, se lăudau pe toate drumurile, că datorită lor a fost cu putinţă înfrângerea Chişinăului şi supravieţuirea Republicii găgăuze, autoproclamate în august 1990.

Luna martie 2014. MAE al Ucrainei se declara alarmat de faptul că „reprezentanţi ai grupului operativ al trupelor militare din Pridnestrovie racolează membri ai formaţiunilor de cazaci pe care planifică să-i trimită la Odessa, sub formă de localnici, în vederea destabilizării situaţiei în toată regiunea Odessa”.

Veteranii UNA-UNSO (Organizaţia Naţională de Autoapărare din Ucraina) lansau apeluri către „cazaci şi toţi apărătorii ПМР să renunţe la intenţia de a da o lovitură Ucrainei din spate”.

În apelul semnat de Vladimir Mamalîga, comandantul UNA-UNSO din Pridnestrovie, citat de agenţia de ştiri „Tiras”, se invoca începutul anilor 90, „când au luptat umăr la umăr la Dubăsari, Coşniţa, Bender riscându-şi viaţa”.

Citez din apelul „veteranilor ucraineni care au apărat ПМР”:

„Atunci, v-am venit în ajutor, v-am întins o mână de solidaritate frăţească slavă şi azi aşteptăm de la dumneavoastră o poziţie echilibrată vizavi de evenimentele care au loc în Ucraina. În noiembrie 2013, poporul nostru a pornit răscoala împotriva dictaturii şi a „ocupaţiei interne” a clanului Ianukovici. În final, noi am învins, împreună, oameni de diferite naţionalităţi, uniţi prin ideea generală de renaştere a Ucrainei.

Azi statul nostru trăieşte vremuri grele şi ne-a fost deosebit de dureros să auzim că din Pridnestrovie, cu forţele cazacilor şi ale apărătorilor, cineva, care nu ştie ce este praful de puşcă, pregăteşte o lovitură armată în spatele Ucrainei.

Facem apel către dvs., fraţii noştri, să nu cedaţi în faţa provocărilor aventurierilor politici, care visează la un marş spre Odessa. Noi înşine vom clarifica treburile noastre interne.

Dorim ca frontiera între Ucraina şi Pridnestrovie să rămână un teritoriu al păcii şi colaborării. Blestemat fie cel care va încerca să ne ciocnească într-o confruntare sângeroasă!”

1-1

Vlad este născut în 1959, la Dubăsari. Pictor, arhitect, scriitor. Participant la război de partea Republicii Moldova. Autorul unei cărţi bine documentate despre „conflictul de la Nistru”. Citez din lucrarea sa:

„Tatăl meu este născut în Lunga/Dubăsari. A învăţat, după spusele sale, două clase la români şi altele două la ruşi; mie, însă, îmi este refuzată cetăţenia română, deşi am luptat pentru integritatea Republicii Moldova. În schimb altora, care au luptat contra Chişinăului, dar fiind născuţi în Basarabia, adică în fosta Românie regală, li se acordă cetăţenia. Şi mulţi dintre ei au obţinut-o deja. Nu este şi acesta un paradox? La ce bun am mai luptat între noi, şi care români voiau să ne ocupe!?”

În calitate de preşedinte al Frontului Popular din Moldova, ales în februarie 1992 la Congresul al III-lea al FPM, am ajuns, cu regretatul Victor Bucătaru, în tranşeele voluntarilor noştri.

Am contribuit şi la aducerea răniţilor la tratament în spitalele din România.

Am colectat ajutoare prin judeţele Patriei, pentru femeile şi copiii de refugiaţii din stânga Nistrului, în Basarabia.

Ivan Dnestreanski, născut în 1967, este locotenent în rezervă şi locuieşte la Bender/Tighina.

A luptat în batalionul lui Iuri Kostenko. De ani buni, Ivan administrează un portal: adună şi înmagazinează tot ce ţine de războiul de la Nistru.

Regretabil, dar inserează numai materiale şi documente ruseşti.

El este ferm convins: „În sursele moldoveneşti nu are rost să cauţi adevărul despre evenimentele din 1992; în cărţile autorilor moldoveni faptele sunt ajustate conform concepţiei românilor”.

Totuşi, zic eu, listele publicate de părţile beligerante sunt veridice, fără îndoială.

E vorba de internaţionalişti şi naţionalişti căzuţi în lupte, sau dispăruţi fără urmă.

Au murit fiecare pentru adevărul său şi astăzi sunt daţi uitării şi de EI şi de NOI, în aceeaşi măsură.

Ivan Dnestreanski se autoidentifică drept „internaţionalist”:

„Aparţin milioanelor de oameni cu sânge diferit, dar de cultură rusă, care au locuit în republicile fostei Uniuni Sovietice. M-a prins perestroika şi dezmembrarea ţării în Moldova Sovietică. Am trăit de la început până la capăt toate momentele negative apărute odată cu „democratizarea” şi „parada suveranităţilor”. Mi-a fost de ajuns ca să urăsc naţionalismul şi să mă aflu în rândurile miliţiei ПМР”.

În 1992, s-a încheiat „ocupaţia pacificatoare” a raioanelor de est ale Republicii Moldova.

Dintr-o dată, în mass-media Rusiei s-a observat un fel de reflux.

S-a ajuns, chipurile, până la o recunoaştere tacită, că acţiunile guvernului de la Chişinău au fost legitime.

În calitate de inculpaţi erau numite unele persoane de gradul doi şi trei.

Dar nu au mai reuşit să ajungă la cele de rangul întâi de la Tiraspol.

Acestea deveniseră deja prea independente, ca să mai ţină cont de „ideologii lui Elţin”.

Jurnaliştii, care încercau să abordeze această temă, primeau telefoane de la nişte „persoane necunoscute”.

Cu toate acestea, în presa de la Moscova au început să apară şi „semi-adevăruri” despre Republica Moldova şi războiul de la Nistru.

O parte din mass-media ucraineană (vezi, de exemplu, articole semnate de Oleg Cheslavsky) nu vede o mare diferenţă între evenimentele din stânga Nistrului şi cele din Carabahul de Munte, Crimeea şi Donbass, Abhazia şi Osetia.

„Toate sunt nişte operaţiuni clasice ale GRU. Scopul lor principal este menţinerea regiunilor respective sub controlul Rusiei. Pretextul enunţat – exprimarea liberă a voinţei poporului: rebelii separatişti, maltrataţi şi ofensaţi, doresc să obţină, în mod paşnic, o putere absolută asupra regiunii. Numai că, întâmplător, în vecinătate se află şi unităţi militare ruse. În cazul RM, soldaţii şi ofiţerii Armatei a 14-a şi-au scos galoanele şi tresele, s-au deghizat în separatişti sadea şi au intrat în luptă cu forţele de ordine ale Republicii Moldova. Datorită superiorităţii numerice şi a înzestrării tehnice au spulberat embrionara Armată a Republicii Moldova. Şi astfel, au fost salvaţi de la piere cetăţenii rusofoni din Pridnestrovie, din oraşe şi sate precum Bender şi Dubăsari, atât de cunoscute şi dragi fiecărui rus”.

Cu alte cuvinte, o dezinformare clasică.

Fiind singură, fără ajutor, Republica Moldova a capitulat.

Chişinăul a semnat „armistiţiul ruşinii” acceptând condiţiile „paşnice” ale Kremlinului.

În consecinţă, autoproclamata ПМР s-a separat de RM, ca să devină un „stat nerecunoscut”.

Şi până în prezent, fiind controlat de Moscova, aşteaptă unirea cu Rusia, tot uitându-se chiorâş la sudul Ucrainei, care împiedică realizarea proiectului imperial «Новороссия».

Agonia şi prăbuşirea Imperiului sovietic sunt tratate în mod diferit.

Există un adevăr al Kremlinului.

Dar există şi un alt adevăr, al nostru.

Indiscutabil, fiecare protagonist trăieşte cu propriul său adevăr. Aşa a fost, aşa este, aşa va fi întotdeauna, peste tot.

Adevărul nu poate fi absolut, obiectiv şi static. Mass-media descrie anual comemorarea victimelor „conflictulului armat de pe Nistru”.

De aceea insist ca să devină clar pentru toată lumea: după 1991, în spaţiul ex-sovietic nu au avut loc „conflicte armate”. În 1992, cetăţenii noului stat independent Republica Moldova au murit în războiul ruso-român. În 1994-1996, cetăţenii Republicii independente Icikeria au murit în primul război ruso-cecen şi, în 1999-2000, în al doilea război ruso-cecen. În 2008, cetăţenii Georgiei independente au căzut la datorie în războiul ruso-georgian. Din 2014, cetăţenii Ucrainei independente continuă să moară în războiul ruso-ucrainean. Pe viitor, ar putea să moară cetăţenii statelor independente Belarus şi Kazahstan, dar nu în „conflicte”, ci în războaie fierbinţi cu Imperiul rus în agonie.

Expresia „conflictul armat” este o metonimie lansată de Pax Russica şi Lumea Rusă pentru manipularea opiniei publice.

În Basarabia, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice s-au modificat şi priorităţile psihoagresiunii mediatice.

Ei au inventat „fascismul român”.

Presa comuniştilor de la Chişinău vehicula „pericolul războiului civil” şi „agresiunea României”.

Cetăţenii Republicii Moldova au fost împărţiţi în „patrioţi/statalişti” şi „duşmani/unionişti”.

În campaniile electorale, propagandiştii comuniştilor, într-un mod primitiv, le băgau minţile în cap alogenilor:

„Rusofoni! Votaţi comuniştii că de nu, opoziţia vă uneşte mâine cu România!”

Nu le vorbeau alegătorilor despre încălcarea legilor şi corupţia generalizată, despre salariile şi pensiile mici, despre preţurile în continuă creştere.

Unica problemă erau jandarmii români, care, din clipă în clipă, ar fi trecut Prutul, ca să facă ordine cu нагайка (cravaşa).

Deşi aceasta nu a fost niciodată „unealta” jandarmilor români, ci a cazacilor, pe care se ţinea Imperiul ţarist.

Ei încearcă să pună pe seama românilor basarabeni şi pogromurile din Chişinău, organizate de sutanele negre ruse.

În Republica Moldova, la alegerile parlamentare anticipate din 2021, românofobia a devenit din nou arma principală a comuniştilor, socialiştilor şi altor partide crescute ca ciupercile după ploaie, susţinute de clanuri mafiote transnaţionale.

Cine doreşte să cunoască amânunte despre războiul ruso-român de la Nistru din 1992 poate consulta documente, mărturii şi cărţi de investigaţie, inclusiv memoriile combatanţilor Vlad Grecu şi Ivan Dnestreanski.

Este disponibilă, în rusă şi română, banca de informaţii audio-video, pentru optica gâştelor colhoznice şi pentru optica gâştelor sălbatice.

Pentru optica gâştelor sălbatice, referitor la cele întâmplate, recomand: – Ion Costaş. Transnistria, 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”. Bucureşti, 2012 – Anatol Munteanu. Epopeea libertăţii. Războiul de la Nistru (1990-1992). Bucureşti, 2012 – Vlad Grecu. O viziune din focarul conflictului de la Nistru. Chişinău, 2005 – Corneliu Filip. Dosarul Transnistria. Istoria unui „conflict îngheţat”. Bucureşti, 2011.

Pentru optica gâştelor colhoznice despre aceleaşi evenimente (1989 – 1992) există o bancă de date enormă. Majoritatea materialelor sunt în rusă, o mare parte fiind accesibilă pe internet.

Este benefic, de asemenea, să ne facem cu toţii un pic de ordine în cuget şi cuvinte. Demnitarii de la Chişinău îşi pot lichida analfabetismul în domeniu consultând documentele de arhivă.

Actualii lideri politici de la Chişinău, – nişte moldoveni complexaţi şi românofobi, nu au decât să-şi ceară iertare de la veteranii războiului de la Nistru şi de la rudele combatanţilor căzuţi în lupte.

Nuanţat şi subtil, pe Igor Dodon şi socialiştii lui i-ar putea lumina generalii Leonid Karasiov, Victor Gusleacov şi Mihail Bergman.

Înainte de culcare, să privească pe YouTube duelul verbal (secundant Alexandr Liubimov) dintre doi generali ruşi – Alexandr Lebed şi Victor Antiufeev.

Să studieze cu mare atenţie „opera” lui Antiufeev (Şevţov) la Riga, Tiraspol şi Doneţk.

Dar, mai întâi, să-şi răspundă la următoarele întrebări de principiu:

Din ce cauză nomenclatura din stânga Nistrului a respins din start toate reformele promovate chiar de PCUS; De ce EI nu au dorit să găsească limbă comună cu Piotr Păscări, Piotr Lucinschi, Vladimir Voronin şi nici cu oricare dintre şefii de la Chişinău?; Cred stataliştii şi promotorii moldovenismului primitiv că se vor înţelege cu EI, într-un final? Şi cu ce preţ se vor înţelege, dacă nu e secret mafiot, bineînţeles? Toate astea îi vor ajuta să uite de integrarea aşa zisei RM cu aşa zisa ПМР. După care va urma marea revelaţie: Alias Moldova, odată cu iminenta şi definitiva plecare a Rusiei de la Nistru, va ajunge faţă în faţă cu cel mai complicat vecin din toate timpurile – alias Ucraina. În concluzie? Din ignoranţă sau din rea voinţă, nişte preşedinţi şi nişte miniştri ai RM recidivează în comiterea unor erori politice greu de încadrat. Igor Dodon, primul preşedinte autodeclarat „omul Moscovei” ne îndeamnă să ne cerem iertare. De la cine şi pentru ce? NOI ştiam că, în RSSM, uzurparea puterii sovietice legitime a început înainte ca Centrul să-l fi trimis la Chişinău pe nomenclaturistul Piotr Pascari, ca să facă ordine. Noul preşedinte al Consiliului de Miniştri era „unul de-al lor”, reprezentantul legitim al Kremlinului, originar dintr-o localitate din stânga Nistrului, un experimentat şi bun gospodar, conform criteriilor sovietice. Eu, succesorul lui Pascari, nu eram „omul Moscovei”, ci un «ставленник НФМ». Şi niciodată nu am avut vreun motiv de a-mi cere iertare pentru ceea ce se întâmpla în raioanele de est ale RSSM.

Războiul de la Nistru e catalogat de unii experţi drept „eveniment enigmatic”.

În realitate, „enigma” sau „marele secret” constă în inedita semnificaţie a fazei deschise (iulie 1992) a războiul contra Republicii Moldova.

Aceasta este ultima victorie a forţelor militare sovietice şi prima bătălie câştigată de către armata noului Imperiu rus.

Pământul Basarabiei a fost primul loc din spaţiul ex-sovietic unde nu a mai întrat „glorioasa Armată Roşie eliberatoare”, ci Armata Rusă; tancurile nu mai erau sovietice, erau tancuri ruseşti; ocupanţii alias pacificatorii nu mai erau cetăţeni sovietici, erau cetăţeni ai Federaţiei Ruse.

În etapa actuală, Rusiei lui Putin îi convine următoarea teză: atunci când Armata Sovietică era ruptă în bucăţi şi împărţită, soldaţii şi ofiţerii au apărat populaţia civilă şi au pus capăt unui sângeros conflict fratricid; chiar şi fără directivele politicienilor de la Moscova, militarii sovietici au ştiut să păstreze capacitatea de luptă”.

NOI, unioniştii, am avertizat atunci opinia publică mondială: nu ignoraţi consecinţele războiului ruso-român de la Nistru!

În iulie 1992, a fost legalizată practica intervenţiei militare în fostele colonii ale Imperiului sovietic.

Atunci, ruşii de profesie şi nostalgica diasporă sovietică au căpătat imunitate; un antidot contra sindromului libertăţii naţionale şi democraţiei.

Şi acum, dacă nu le place ceva în fostele colonii sovietice, EI atacă curajos, căci Rusia revanşardă le sare în ajutor…

Evenimentele din Doneţk şi Lugansk reprezintă, în mare măsură, o reflectare în oglindă a ceea ce se întâmpla, la începutul anilor 90, în estul Moldovei, încă sovietice.

Cu trecerea timpului fiecare participant la război îi regretă pe cei căzuţi în lupte.

Şi-i invidiază pe cei care au obţinut adevărate victorii cu mintea, nu prin vărsare de sânge.