Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (n. 1558, Târgul de Floci – d. 9 august 1601, Turda) a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi Domn al Țării Românești și, pentru o perioadă (în 1600), conducător de facto al tuturor celor trei țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, județul Vîlcea, iar aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.
Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino, iar cariera de boier Mihai a început-o pe lângă unchiul său, Iane. Pe vremea când acesta era mare ban al Olteniei, Mihai a ajuns ban mic (bănișor) al județului Mehedinți, iar în anul 1558 el deținea deja această funcție. În anul 1590 ajunge mare stolnic, între 1591-1592 devine mare postelnic, iar apoi, în scurt timp, mare agă. În tot acest timp, pentru că banul Olteniei locuia de fapt la Constantinopole, e posibil ca Mihai să fi fost și ispravnic în locul acestuia, la Craiova.
Între 1592-1593 Mihai a ajuns ban al Olteniei.
Birurile grele impuse de Alexandru cel Rău au provocat un complot boieresc, fiind pârât la Poarta Otomană, în vara anului 1593, fără consecințe pentru el. E posibil ca Mihai să fi fost implicat și el în acest complot, însă nu e sigur. Ce e cert însă, e că în această perioadă Mihai fuge în Ardeal, din cauza lui Alexandru cel Rău. În Transilvania Mihai a stat cam două săptămâni, după care a plecat la Constantinopole. Aici, ajutat de unchiul sau Iane, de Andronic Cantacuzino și de agentul englez Barton, a reușit să primească de la turci domnia Munteniei, cu sprijinul unor mari sume de bani și cadouri bogate pe care le-a dat acestora. Banii lui Mihai au venit din împrumuturi făcute la creditori care l-au urmat în țară după ce a primit domnia, cu scopul de a-și primi înapoi de la el banii și dobânzile aferente.
Aderarea Țării Românești la “Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată în București, iar pe acest fundal, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit “Padina[8] Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară. Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene, dar nerespectând porunca domnitorului, delegația de boieri condusă de mitropolitul Eftimie negociază și semnează la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea de fapt locțiitorul acestuia pe propriul său tron (din Țara Românească), iar puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandând o armată de cca. 16.000 de ostași, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduși de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obține contra turcilor victoria la Călugăreni – 13/23 august 1595. Contraofensiva otomană îl forțează să se retragă temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe, cu sprijin transilvănean și moldovean eliberarea orașelor Târgoviște (5-8 octombrie 1595), București (12 octombrie 1595) și Giurgiu (15-20 octombrie 1595).
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.
Întreaga creștinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care acești creștini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.
Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale: “așezământul” sau “legarea țăranilor de glie” prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes, Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman. În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat să compenseze prevederile tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.
În iulie 1599 a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a inițiativei sale și, primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români, și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc. După victoria asupra lui Andrei Bathory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei.
În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române.
