150 de ani de diplomaţie românească modernă (1862 – 2012)

Diplomaţie şi politică externă în perioada 1859-1918

Apariţia statului naţional român modern, ca urmare a unirii Principatelor (Muntenia şi Moldova), în 1859, a făcut posibilă construirea unei politici care să urmărească, pe plan extern interesele noului stat. Chiar dacă formal, din punct de vedere al dreptului internaţional, Principatele Unite erau, în continuare, sub suzeranitatea Imperiului otoman, elitele politice de la Bucureşti au avut în vedere emanciparea deplină. Rolul conjuncturii internaţionale a fost înţeles şi, drept corolar, necesitatea racordării poziţiei româneşti la aceasta.

De altfel, Congresul de pace de la Paris, din 1856, care punea capăt Războiului Crimeii, arătase clar românilor cât de importantă era atitudinea marilor puteri europene. Chestiunea unirii Principatelor devenise o problemă europeană şi îşi găsise, în cele din urmă, rezolvarea datorită sprijinului acordat de unele dintre acestea. Franţa propusese unirea sub domnia unui principe străin dintr-o familie domnitoare din Europa nu doar pentru a-şi spori influenţa în zona gurilor Dunării, ci şi pentru că rivalul său principal din acel moment, Imperiul habsburgic, se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice. Împăratul Napoleon al III-lea spera să obţină, cu ajutorul românilor, un punct de presiune în spatele rivalului său, cu atât mai mult, cu cât românii puteau fi de ajutor în cazul unei viitoare revoluţii maghiare. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a conturat un plan, destul de nebulos – care, până la urmă, nu s-a materializat –, privitor la trecerea peste Carpaţi a unui transport de arme, cumpărate cu bani francezi, pe care românii aveau misiunea să le transporte din porturile dunărene, în Transilvania, şi să le predea maghiarilor. Prusia, la rândul său, interesată în slăbirea Austriei, cu care concura pentru supremaţia asupra spaţiului german, a sprijinit şi ea unirea. Imperiul german se va realiza, nu după mult timp, în 1871, în jurul Prusiei şi a Casei de Hohenzollern, şi nu în jurul Austriei şi a Casei de Habsburg. Piemontul, nucleul viitorului stat italian, simpatiza cu românii nu atât din cauza idealului comun, cât, mai ales, pentru că aliatul său indispensabil, Franţa, solicitase aceasta.

Din rândul puterilor care s-au opus ideii unirii românilor făceau parte adversari redutabili. Austria înţelesese foarte bine intenţiile Franţei, iar Imperiul otoman se temea, pe bună dreptate, că exemplul românilor ar fi constituit un precedent periculos pentru regiunea Balcanilor. Chiar unite, Principatele rămâneau sub suzeranitate otomană, chestiune asupra căreia se pronunţaseră cu claritate puterile favorabile, deci chestiunea independenţei nu s-a pus – nici nu se putea pune – la 1856, pentru simplul motiv că nu exista încă entitatea statală respectivă. Deosebit de interesant a fost cazul Marii Britanii, care a servit o lecţie de politică externă membrilor generaţiei paşoptiste româneşti. Iniţial, atitudinea diplomaţiei britanice s-a mulat după aceea a aliatului din război, Franţa. În momentul în care, în disperare de cauză, Imperiul otoman a garantat britanicilor neutralitatea Strâmtorilor, Anglia şi-a schimbat poziţia şi s-a opus unirii. Marea Britanie, principala putere navală a Europei, era interesată să controleze axele maritime ale lumii, printre care şi axa Mării Mediterane (Gibraltar-Malta-Cipru). Mai ales, slăbirea Imperiului otoman, în faţa Imperiului rus, care urmărea să scoată semiluna din Europa, periclita interesele strategice ale britanicilor ca mare putere. De aceea, aceste interese au prevalat, iar Marea Britanie s-a opus, în final, unirii Principatelor. Rusia, învinsă în război, nu a avut libertate de acţiune la Paris, dar îşi va lua revanşa două decenii mai târziu, în cadrul Congresului de pace de la Berlin.

Convenţia de la Paris, din 7/19 august 1858, a reglementat condiţiile de organizare a Principatelor Unite, iar dubla alegere al lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1859, a deschis un nou drum. Printre măsurile de modernizare a statului şi a societăţii româneşti, patronate de principele domnitor, s-a înscris şi organizarea Ministerului Afacerilor Străine, în 1862, primul titular al acestei demnităţi fiind Apostol Arsache. Concomitent cu trimiterea la Paris şi Constantinopol a unor reprezentanţi care aveau misiunea de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza, se organiza Ministerul, sub titulatura oficială de Departamentul Trebilor Străine, format din următoarele secţii: Cancelarie, Afaceri Consulare, Politic, Contencios, Publicaţii Oficiale.

Apariţia instituţiei care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor externe ale tânărului stat a impulsionat eforturile de emancipare politică şi de dobândire a unui statut internaţional, care să impună România drept stat suveran. La aceasta se adaugă aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, după detronarea lui Cuza, în februarie 1866. Elita politică românească punea în aplicare una dintre hotărârile Adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi: aducerea pe tron a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei. În aceste condiţii, obţinerea independenţei de stat devenea o prioritate a societăţii româneşti, iar oamenii politici români, atât cei de orientare liberală, cât şi cei de orientare conservatoare, alături de principele Carol, au căutat mijloacele care să arate puterilor europene dorinţa românilor, în aşteptarea unui moment internaţional favorabil, aşa cum se întâmplase şi la 1856, care să facă posibilă obţinerea independenţei.

În acest sens, putem aminti câteva episoade, dintr-o serie destul de însemnată, care jalonează drumul spre obţinerea deplinei neatârnări:

• Constituţia, elaborată în 1866, menţiona România drept titulatură oficială, fără a face vreo referire la suzeranitatea otomană, deşi, potrivit Convenţiei de la Paris, din 1858, titlul era acela de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti;
•  Constituirea unui corp diplomatic format, la început cel puţin, mai ales din personalităţi care, prin contacte personale şi de familie în lumea diplomatică şi politică europeană, puteau face auzite dezideratele românilor. Pot fi amintiţi Ion Ghica, Petre P. Carp, Mihail Kogălniceanu, George Ştirbei, Vasile Boerescu sau Petre Mavrogheni, câteva nume din înalta ierarhie a diplomaţiei româneşti, fără a-i uita pe funcţionarii mici şi mijlocii, fără de care un aparat birocratic, indispensabil bunei funcţionări a unei instituţii moderne, nu poate exista;
• Organizarea, încă din timpul lui Al. I. Cuza, a unei forţe armate moderne, instruite şi echipate;
• Participarea României la Expoziţiile Universale din 1867, de la Paris, şi 1873, de la Viena. Potrivit regulilor internaţionale, România ar fi trebuit să-şi expună standurile în cadrul pavilionului Imperiului otoman. La insistenţele lui Carol, cu sprijinul diplomatic al Franţei şi al Imperiului austro-ungar şi în ciuda protestelor Porţii, România a avut un pavilion separat, pavoazat cu însemnele naţionale;
• Semnarea, în 1875, a Convenţiei comerciale cu Imperiul austro-ungar, care prevedea posibilitatea schimburilor fără perceperea unor taxe, de o parte şi alta, pe o perioadă de zece ani. Din punct de vedere economic, Convenţia a avut urmări catastrofale pentru economia românească, deoarece produsele austriece şi ungare pătrundeau pe piaţă la preţuri mici şi sufocau producţia locală, care nu se putea dezvolta. Din punct de vedere politic însă, câştigul era însemnat şi corespundea priorităţilor din acel moment, deoarece România era tratată ca un partener egal de dialog, aspect consemnat într-un document internaţional. Doar după obţinerea independenţei şi a unor garanţii internaţionale de securitate, Convenţia nu a mai fost prelungită, în momentul expirării ei;
• Semnarea unei convenţii militare româno-ruse, în aprilie 1877, cu puţin timp înaintea izbucnirii războiului ruso-otoman, la care şi România a participat.

Toate aceste semne ale voinţei de emancipare politică de sub suzeranitatea otomană ar fi fost însă insuficiente pentru materializarea acestui proiect. Dorinţa de independenţă, exemplificată prin iniţiativele deja amintite, nu era de ajuns. Românii aveau nevoie, ca în momentul 1859, de o conjunctură internaţională favorabilă.

Această situaţie s-a produs în 1877, când a izbucnit un nou război ruso-otoman din dorinţa Imperiului rus de a da, în sfârşit, lovitura de graţie vechiului rival şi de a-l scoate din Europa, dar şi pentru a-şi lua revanşa faţă de înfrângerea categorică din Războiul Crimeii. Învinsă însă la începutul campaniei pe frontul din Balcani, din cauza unor greşeli de strategie, şi aflată în pericol de a-şi vedea armata aruncată peste Dunăre, Rusia a solicitat participarea armatei române, condusă de principele Carol.

Aliaţii au repurtat victoria, iar Congresul de pace de la Berlin a ratificat, la 1/13 iulie 1878, Tratatul de pace prin care se recunoştea, la articolele 43, 44 şi 45, independenţa României. O recunoaşterea condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie, referitor la acordarea cetăţeniei, de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia) şi de răscumpărarea acţiunilor companiei germane care construise căile ferate în România. Pe plan internaţional, independenţa era confirmată imediat de Imperiul otoman şi de Austro-Ungaria, la care se adaugă Imperiul rus şi Italia. Până în 1880, vor confirma celelalte mari puteri (Franţa, Marea Britanie şi Germania), precum şi alte state europene mai mici. Ca urmare a acestui fapt, România se proclama regat la 14/26 martie 1881, iar principele domnitor lua titlul de Carol I, rege al tuturor românilor.

De asemenea, printr-o lege votată de Parlament, reprezentanţele diplomatice ale României erau ridicate la rang de legaţii, cu atribuţii de reprezentare, economice şi juridice. Acestea erau în număr de zece, astfel: în capitalele Belgiei, Franţei, Germaniei, Greciei, Imperiului austro-ungar, Imperiului otoman, Imperiului rus, Italiei, Marii Britanii şi Serbiei. Li s-a adăugat o Agenţie diplomatică la Sofia. Personalul diplomatic era format din trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, secretari de legaţie şi ataşaţi.

În ceea ce priveşte politica externă, România se afla în faţa unei probleme stringente. Deşi independent, regatul se afla într-o situaţie delicată datorită lipsei unor garanţii de securitate care să-i garanteze statutul şi integritatea teritorială. Aceasta cu atât mai mult cu cât atitudinea Imperiului rus, fostul aliat din timpul războiului balcanic, se transformase într-una neprietenească, chiar duşmănoasă, imediat după încetarea ostilităţilor. Ameninţările ţarului Alexandru al II-lea, referitoare la dezarmarea armatei române şi refuzul categoric al viitorului rege Carol I, au sporit tensiunile. În condiţiile în care garanţia colectivă a marilor puteri, regim instituit ca urmare a prevederilor Tratatului de pace de la Paris, din 1856, fusese înlăturată prin adoptarea Tratatului de pace de la Berlin, România se simţea lasată la cheremul Rusiei, cu care avea un diferend teritorial. Această situaţie a determinat apariţia unor puternice sentimente antiruse, atât la nivelul elitei politice şi a al Casei Regale, cât şi la un nivel social mai larg. Pericolul rus a constituit una dintre temele majore ale acţiunilor de politică externă ale României, cel puţin până în 1914, iar încercarea de a neutraliza ameninţarea rusă a determinat o apropiere de Austro-Ungaria şi Germania. Austro-Ungaria şi România aveau interese comune la nivel european, mai bine spus, aveau un inamic comun, Rusia, iar lungimea graniţei dintre cele trei state putea juca un rol important în scenariile privitoare la un posibil conflict armat, luat în calcul atât la Bucureşti, cât şi la Viena. În plus, orientarea României către Germania s-a datorat nu atât faptului că regele Carol I făcea parte din familia Hohenzollern, lucru care şi-a avut importanţa lui, ci, mai ales, realităţii că, în acel moment, după zdrobirea Franţei la Sedan şi abdicarea împăratului Napoleon al III-lea, Germania rămăsese prima putere pe continent. Politica externă a Marii Britanii, „spendida izolare”, ceea ce însemna neimplicarea într-un sistem de tratate pe continent, dar atenta observare a politicii europene, făcea ca România să aibă o singură variantă de urmat în politica sa externă. Astfel, la 30 octombrie 1883, România semna un tratat defensiv de alianţă cu Austro-Ungaria, la care Germania s-a racordat în aceeaşi zi.

Un tratat care a fost reînnoit după expirarea termenului iniţial de zece ani, dar care a rămas, până la primul război mondial, secret. Cel care a impus acest aspect a fost cancelarul german Otto von Bismarck, în primul rând pentru a menaja susceptibilităţile şi sensibilităţile Imperiului rus, care s-ar fi simţit ameninţat la aflarea veştii că vecina sa, România, cu care avea o relaţie încordată, dispunea de avantajul unui aliat atât de puternic. Evident, ameninţată nu de România, ci de aliaţii acesteia, Germania şi Austro-Ungaria. Contracararea acestei ameninţări nu se putea face decât printr-o alianţă dintre Rusia şi principalul adversar în acel moment al Germaniei, Franţa, chestiune care era de neconceput pentru politica externă a Germaniei, centrată pe menţinerea Franţei în izolare pentru a o împiedica să-şi ia revanşa după înfrângerea din 1870. Astfel de negocieri şi tratate secrete au caracterizat politica bismarckiană, susţinută şi de împăratul Wilhelm I.

Iată de ce politica externă a României după 1883 şi până la izbucnirea primului război mondial, în 1914, s-a construit pe baza principiilor elaborate şi convenite cu partenerii europeni din cadrul Triplei Alianţe. Însă, pentru mai buna înţelegere a modului în care s-a desfăşurat şi a evoluat politica externă a României, trebuie avute în vedere alte două elemente:

• Felul în care s-a constituit grupul de decizie în domeniul politicii externe. Faptul că Tratatul de alianţă cu puterile centrale, Germania, Austro-Ungaria, la care s-a adăugat şi Italia, nu a fost comunicat de rege şi nu a fost cunoscut de majoritatea oamenilor politici de la Bucureşti ne arată că, în realitate, acest grup era extrem de restrâns, fiind format, în primul rând, din regele Carol I, apoi din miniştrii de Afacerilor Străine şi din preşedinţii Consiliului de Miniştri. Aceştia din urmă nu întotdeauna erau puşi la curent, ci doar atunci când deţinătorii respectivelor portofolii erau consideraţi de către rege personalităţi sigure din punctul său de vedere, precum Ion C. Brătianu, Dimitrie A. Sturdza, Petre P. Carp sau Lascăr Catargiu. Documentele diplomatice conservate în arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi publicate astăzi cu acribie în monumentala lucrare Documente Diplomatice Române, organizată în trei serii, demonstrează rolul preeminent pe care Carol I l-a avut în desfăşurarea politicii externe româneşti.
• Existenţa unui proiect politic major, urmărit cu consecvenţă de societatea românească, realizarea statului naţional în forma sa maximă, prin aducerea alături de regat a provinciilor istorice locuite de o populaţie majoritar românească. Elita politică a adoptat puncte de vedere pragmatice, concretizate în decizii politice, aşa cum s-a întâmplat în 1883. Izbucnirea războiului, în 1914, a impus o reevaluare a situaţiei şi găsirea unor noi mijloace prin care să se asigure proiectul amintit. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după 1867, în condiţiile realizării dualismului austro-ungar, naţiunile din partea răsăriteană a imperiului, inclusiv românii, se confruntau cu o politică tot mai agresivă de maghiarizare forţată, promovată de guvernele de la Budapesta. În plus, la începutul secolului al XX-lea, începea să se producă, la început timid, o apropiere între Imperiul rus şi România. Decisive s-au dovedit garanţiile oferite de Marea Britanie şi Franţa, referitoare la acordul unirii Transilvaniei cu România, care au determinat, în cele din urmă, intrarea României în război alături de Antanta şi nu de Tripla Alianţă.

Politica externă, susţinută de un corp diplomatic profesionalizat, după model occidental, a oferit mijloacele politice de care factorii de decizie de la Bucureşti au avut nevoie pentru a pune în practică şi a susţine interesele generale ale societăţii româneşti.

Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1940)

Statul este reprezentat în istorie de diplomat şi militar” – afirma Raymon Aron –, iar situaţia României de la sfârşitul anului 1917 ilustrează perfect spusele filozofului francez.

Evenimentele din Rusia anului 1917 au făcut ca locul militarului să fie luat din nou de diplomat pentru că, dată fiind izolarea sa, România nu mai putea continua lupta. Deşi ţara noastră se obligase – prin Tratatul încheiat cu Antanta, la 4/17 august 1916 – să nu încheie pace separată, România a semnat, la 7 mai 1918, Tratatul de pace de la Bucureşti. Această pace a înseamnat sfârşitul participării României la primul război mondial.

În timp ce deznodământul conflictului părea defavorabil României, pe plan internaţional au avut loc două evenimente foarte importante:

• Destrămarea Imperiului rus, ca urmare a acţiunii principiului privind dreptul popoarelor la autodeterminare, proclamat de către Lenin. Astfel, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu România.
• Dezintegrarea Imperiului austro-ungar, în urma căreia, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România, iar la 18 noiembrie/1 decembrie, cei 1228 de delegaţi, într-uniţi în Marea Adunarea de la Alba Iulia, au votat unirea Transilvaniei cu România.

Anul 1918 a anulat Pacea de la Bucureşti, iar votul exprimat în cadrul acestor trei adunări au avut ca rezultat desăvârirea unităţii naţionale a românilor. În noul context, principalul obiectiv al diplomaţiei româneşti a fost recunoaşterea Marii Uniri. Pentru îndeplinirea sa, factorii de decizie de la Bucureşti trebuiau să rezolve o serie de probleme: prin semnarea Păcii de la Bucureşti, Antanta nu mai recunoştea României statutul de beligerant, iar Statele Unite ale Americii, intrate în război, în decembrie 1917, nu intenţionau să recunoască angajamentele luate de Antantă faţă de statele diverse; o altă problemă era dată de directoratul marilor puteri (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia), instituit la Conferinţa de Pace de la Paris, şi care împărţise ţările participante în state cu interese generale şi state cu interese limitate; chestiunea minorităţilor s-a dovedit o altă problemă foarte dificilă, primul ministru, Ionel I.C. Brătianu declarând că nu este de acord cu apariţia a două categorii de cetăţeni, cei care ascultă de legile statutui român şi cei care „se plâng” la instanţele internaţionale. De aceea, premierul român a refuzat să participe mai departe la tratativele de pace şi a părăsit lucrările conferinţei, promovând o politică a rezistenţei naţionale.

Tratatele de pace (1919-1920) au dat, în final, recunoaşterea unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. În cazul Basarabiei, pe fondul mesianismului revoluţionar promovat de Rusia Sovietică, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au semnat un tratat cu România, la 28 octombrie 1920, prin care recunoşteau unirea Basarabiei cu România. Documentul avea să fie ratificat abia în 1922, de Marea Britanie, în 1924, de Franţa, şi în 1927, către de Italia! În dorinţa de a menţine bune raporturi cu Uniunea Sovietică, Japonia nu avea să mai ratifice tratatul. Cât priveşte Statele Unite ale Americii – Congresul SUA nu a ratificat tratatele de pace de la Paris –, ele au recunoscut indirect unirea Basarabiei cu România abia în 1933, prin includerea cotei basarabene de imigraţie în cota prevăzută pentru România.

În timpul negocierilor de la Paris, în 1919, Christian Rakovski, un român de origine bulgară, comunist-internaţionalist, a elaborat un plan, conform căruia Armata Roşie urma să atace România din nord şi est (la 21 martie, în Ungaria, la putere ajunseseră comuniştii conduşi de Bela Kun), cu scopul instaurării unui regim comunist. Planul a eşuat (ca urmare a unei defazări între ruşi şi unguri), iar la 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta. Cu această campanie avea să se încheie războiul de reîntregire al României.

În anii ’20, principalul obiectivul al politicii externe româneşti a fost asigurarea frontierelor României, iar pentru îndeplinirea acestuia, diplomaţia română a acţionat pe trei direcţii:

• Consolidarea relaţiilor cu Franţa, Marea Britanie şi, eventual, Italia;
• Crearea unui sistem propriu de alianţe, care să contracareze acţiunile statelor revizioniste;
• Participarea la Societatea Naţiunilor, care era văzută ca un adevărat scut al legalităţii internaţionale, o apărătoare a statelor mici şi mijlocii în faţa tendinţelor de expansiune şi dominaţie a marilor puteri.

Astfel, pentru a face faţă eventualelor acţiuni iniţiate de Ungaria, România s-a aliat cu Cehoslovacia şi Iugoslavia – prin intermediul unor tratate bilaterale, semnate în perioada 1920-1921 –, punând bazele Micii Înţelegeri.Ameninţării venită din partea Rusiei Sovietice (din decembrie 1922, URSS) i s-a răspuns prin semnarea Tratatului de alianţă româno-polonă, în 1921.Revizionismului bulgar i s-a răspuns prin crearea Înţelegerii Balcanice, la 9 februarie 1934, când România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat tratatul de constituire al organizaţiei.Această reţea de tratate se sprijinea pe Tratatul de amiciţie româno-francez (semnat la 10 iunie 1926), Franţa fiind percepută de noile state din Europa Centrală şi de Sud-Est ca principal garant al sistemului versaillez.

La 16 octombrie 1925, când a fost semnat Tratatul de la Locarno s-a creat impresia unei „reconcilieri istorice” între Franţa şi Germania, deşi, pentru ţările estice, absenţa unor garanţii privind inviolabilitatea frontierelor de răsărit ale Germaniei era de rău augur. Statele din Europa Centrală şi de Sud-Est au propus marilor puteri semnarea unui Locarno oriental, prin care Germania să recunoască şi frontierele sale estice. Statele occidentale însă nu au stăruit pe lângă Republica de la Weimar, iar iniţiativa a eşuat.

Din păcate, activitatea depusă de statele membre în cadrul Ligii Naţiunilor, precum şi demersurile privind dezarmarea (conferinţele pentru dezarmare) nu au fost altceva decât exerciţii de retorică, ele nereuşind să stăvilească ambiţiile statelor revizioniste.

Politica revizionistă a primit un impuls hotărâtor, prin accederea, la 30 ianuarie 1933, a lui Adolf Hitler la putere. Venirea sa la conducerea Germaniei a dat o nouă vigoare propagandei revizioniste. În acest context, una din slăbiciunile alianţelor Franţei în Europa de Est era aceea că Polonia, România şi Iugoslavia (state care aveau semnate tratate bilaterale cu Franţa), aveau economii complementare celei germane. Altfel spus, bunele relaţii de la nivel politic nu au fost consolidate printr-o cooperare economică pe măsură. Sesizând care este „călcâiul lui Ahile” în sistemul de alianţe al Franţei din Europa Centrală şi de Sud-Est, Adolf Hitler – hotărât, după preluarea puterii, să submineze sistemul versaillez –, a declarat apropiaţilor săi că, din punctul de vedere al Germaniei, „comerţul exterior trebuie să fie un mijloc de presiune pentru a destrăma sistemul de alianţe al Franţei în Est, atât timp cât nu avem un mijloc militar”. Ca urmare, în mai 1933, autorităţile de la Berlin au anunţat că nu mai erau dispuse să întreţină relaţii comerciale cu acele state care nu promovau o politică favorabilă celui de-al Treilea Reich. În pofidat presiunilor germane, România a rămas fidelă alianţelor sale tradiţionale, cu Franţa şi Marea Britanie. Mai mult, statul român – după ce Uniunea Sovietică s-a alăturat, în decembrie 1934, Societăţii Naţiunilor – a sprijinit semnarea Tratatului franco-sovietic, la 2 mai 1935, şi a celui cehoslovaco-sovietic, la 16 mai 1935, iar Nicolae Titulescu a iniţiat negocieri pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietic. Principalele obiective urmărite de diplomatul român au fost: a) recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România şi b) obţinerea de garanţii privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriului Basarabiei, în cazul în care Uniunea Sovietică ar fi venit în sprijinul României, dacă aceasta ar fi fost atacată.

În demersurile sale de politică externă, Nicolae Titulescu a fost obligat să facă faţă unor adversari foarte puternici atât pe plan extern, cât şi pe plan intern. În exterior, Polonia, era neliniştită de normalizarea relaţiilor româno-sovietice, vâzând în aceasta o premisă a slăbirii alianţei româno-polone. Italia, care nu uitase că Nicolae Titulescu fusese unul dintre cei mai vocali susţinători ai politicii de sancţiuni aplicată Italiei de către Societatea Naţiunilor, ca urmare a declanşării conflictului italo-abisinian (octombrie 1935-mai 1936), desfăşura o intensă campanie împotriva diplomatului român. Germania, adversară declarată a Uniunii Sovietice şi preocupată să-şi creeze o sferă de influenţă politică şi economică în Europa de Sud-Est, nu vedea cu ochi buni apropierea dintre România şi URSS. Pe plan intern, Nicolae Titulescu a fost nevoit să contracareze criticile dure, venite din partea forţelor de dreapta sau de centru, ostile Uniunii Sovietice. Ce a obţinut Nicolae Titulescu în urma eforturilor sale diplomatice? Faptul că, în textul viitorului tratat româno-sovietic, parafat la 21 iulie 1936, de el şi de omologul său sovietic, comisarul poporului pentru Afacerile Străine, Maksim M. Litvinov, partea sovietică a admis ca linie de demarcaţie Nistru.

Toate eforturile diplomaţiei române aveau să fie zădărnicite de cel mai important eveniment, prin consecinţele sale, petrecut la 7 martie 1936. Remilitarizarea Renaniei a ruinat toată această activitate diplomatică în domeniul pactelor şi tratatelor. Remilitarizarea Renaniei a avut trei urmări geostrategice: a) „a închis uşa” prin care Franţa putea intra pe teritoriul Germaniei, astfel încât, aliaţii orientali ai Franţei (România era unul dintre ei) au fost privaţi de ajutorul militar francez; b) a asigurat apărarea zonei Ruhr, inima industrială a Germaniei; c) a ameninţat direct teritoriul francez (oraşul Strasbourg).

Această modificare dramatică a configuraţiei geostrategice pe teritoriul european, a avut drept consecinţă demiterea lui Nicolae Titulescu, care făcuse din alianţa cu Franţa – ţară care se dovedise incapabilă să se apere pe sine – şi din politica de securitate colectivă fundamentul politicii sale externe, din fruntea Ministerului Afacerilor Străine, la 29 august 1936.

Cu aceste două evenimente – remilitarizarea Renaniei şi înlocuirea lui Nicolae Titulescu – lua sfârşit o etapă a politicii externe româneşti.

Obiectivele României au rămas aceleaşi, dar, în politica externă a statului român au intervenit accente noi, „febrilitatea pactelor” promovată de către Nicolae Titulescu fiind abandonată. În decembrie 1937, poetul Octavian Goga devine prim-ministru al României, numele său asociindu-se cu prima tentativă de redirecţionare a politicii externe româneşti către Germania şi Italia.

Anexarea Austriei de către Germania, la 12 martie 1938, criza cehoslovacă, soluţionată prin semnarea Acordului de la München (la 29 septembrie 1938), prin care o parte a teritoriului cehoslovac (Regiunea Sudetă) a intrat în componenţa Germaniei, şi lovitura de stat de la Praga, de la 15 martie 1939, în urma căreia Slovacia a devenit un stat care gravita în orbita Berlinului, iar Boemia şi Moravia au fost anexate de către Germania, sub forma unui protectorat, au constituit acţiuni care au provocat o mare îngrijorare la nivelul opiniei publice internaţionale. Acest drang nach Osten al Germaniei avea să culmineze cu declanşarea crizei poloneze: la 21 martie 1939, Reich-ul cerea Poloniei nu numai cedarea oraşului Dantzig/Gdansk, ci şi un „coridor” care să-l lege de Prusia Orientală şi care să beneficieze de statut de extrateritorialitate.

În acest context, la 16 şi 17 martie 1939, s-a produs „incidentul Tilea”: trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar al României la Londra, Viorel Virgil Tilea, a informat Foreign Office că Germania – care purta negocieri economice cu România – a transmis celei din urmă un ultimatum, lăsând, astfel, să se înţeleagă că, după dezmembrarea Cehoslovaciei, ar fi urmat România. Declaraţia diplomatului român deşi a fost dezminţită de către Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Străine al României, a reuşit să îngrijoreze profund opinia publică britanică. Toată această cascadă de evenimente au determinat puterile occidentale să renunţe la politica de conciliatorism, promovată până în acel moment, faţă de Germania. Astfel, Marea Britanie a oferit câte o garanţie de securitate Poloniei, la 31 martie 1939, şi României şi Greciei, la 13 aprilie 1939, la aceasta din urmă asociindu-se şi Franţa. Prin aceste garanţii, Marea Britanie se angajaza să garanteze independenţa şi nu frontierele.

Pe acest fond de izolare diplomatică a României, la 23 august 1939, a venit vestea „loviturii de teatru a acordului germano-sovietic, potrivit formulei premierului român, Armand Călinescu. Într-adevăr, după o perioadă în care „se împroşcaseră cu găleţi de lături” – pentru a relua formula lui Stalin – Hitler şi Stalin au trecut în plan secund ideologia, lăsând loc realismului politic. Prin Protocolul adiţional secret, care însoţea Pactul Molotov-Ribbentrop, Germania şi Uniunea Sovietică îşi delimitaseră sferele de influenţă în Europa Centrală şi de Sud-Est, iar la art. 3 Reich-ul consimţise la anexarea Basarabiei de către URSS.

Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939 a hotătât neutralitatea României, Nicolae Iorga exprimând cel mai bine situaţia în care se afla ţara noastră: „Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decât pe aceea de azi”.

Pe fondul căderii Franţei, la 22 iunie 1940, Stalin a decis punerea în practică a articolului 3 din Protocolul adiţional secret, cerând României, la 26 iunie 1940, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei şi ameninţând-o cu recurgerea la forţă în cazul unui refuz. În urma unui schimb de note diplomatice – cu caracter ultimativ, din partea URSS – România „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiunile specificate în răspunsul sovietic”. Astfel, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa intrau în componenţa Uniunii Sovietice.

La 1 iulie 1940, Carol al II-lea a cerut lui Adolf Hitler trimiterea în România a unei misiuni militare germane, iar la 2 iulie, România renunţa la garanţiile franco-britanice.

Demersul Uniunii Sovietice a deschis calea celorlalte revendicări, venite din partea Ungariei şi a Bulgariei. Negocierile româno-maghiare, desfăşurate în perioada 16-24 august 1940, la Turnu Severin, au eşuat părţile implicate nereuşind să ajungă la un acord. Iminenţa unui conflict maghiaro-român – care ar fi perturbat livrările de petrol şi produse agricole din România către Germania – a obligat Germania, secondată de Italia, să preia iniţiativa. Convocate la Viena, la 30 august 1940, România şi Ungaria au fost puse în faţa faptului împlinit: Germania şi Italia impuseseră României cedarea a 43.492 km² din teritoriul Transilvaniei, cu o populaţie de 2,6 milioane locuitori (din care 50,2% români, 37% maghiari, 2,8% germani). Pentru a mai îndulci amarul României, Germania şi Italia i-au acordat acesteia o garanţie care viza frontierele româneşti, aşa cum erau ele la acea dată.

Prin Tratatul româno-bulgar de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, România ceda Bulgariei Cadrilaterul.

De la diplomaţia războiului la diplomaţia înfrângerii şi subordonarea faţă de URSS 1941-1947
După ce generalul Ion Antonescu a devenit „Conducător al statului” şi regele Carol al II-lea a fost constrâns să abdice, la 5/6 septembrie 1940, politica externă românească va parcurge rapid şi decisiv ultimii paşi pe drumul către integrarea în sistemul politic şi diplomatic al Axei. La scurt timp după sosirea trupelor germane pe teritoriul românesc, în octombrie 1940, în pregătirea războiului împotriva URSS, Ion Antonescu va semna, în noiembrie 1940, adeziunea României la Pactul Tripartit. Câteva luni mai târziu, la 12 iunie 1941, la München, în cursul întrevederii cu Adolf Hitler, Ion Antonescu s-a angajat, în numele poporului român, că România va participa, alături de Germania, cu toate forţele sale la războiul din Est.

La sfârşitul acţiunilor militare, care s-au finalizat cu eliberarea provinciilor istorice româneşti, anexate de URSS în urma notelor ultimatimative din iunie 1940, generalul Ion Antonescu a optat, în contradicţie cu poziţia exprimată de către reprezentanţii partidelor istorice aflate în opoziţie, pentru continuarea participării armate la războiul din Est. În opinia sa, doar astfel România putea să spere, după infrângerea URSS, că va determina Germania să anuleze Arbitrajul de la Viena din august 1940.

Pe plan extern, în condiţiile în care şi Ungaria, şi Finlanda au continuat să participe activ la războiul antisovietic, Marea Britanie va declara război acestor state şi României, la 5 decembrie 1941. La câteva zile după intrarea în război a SUA, după atacul japonez asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour, România, urmând exemplul Germaniei şi Italiei, le va declara la rândul ei război. SUA, la insistenţele Moscovei, se vor considera în stare de război cu statul român începând cu 5 iunie 1942, iar câteva zile mai târziu, la 12 iunie, va avea loc şi primul bombardament aerian american asupra regiunii petrolifere Ploieşti.

Evoluţia nefavorabilă a războiului din Est, începând cu sfârşitul anului 1942, îl va determina pe vicepremierul si ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu, să caute soluţii pentru pregătirea ieşirii din război a României. În acest scop, oficialul român va obţine sprijinul şi colaborarea ministrului italian la Bucureşti, Renato Bova Scoppa, cu care împărtăşea convingerea că aliaţii Germaniei, inclusiv Italia, trebuie să încerce să evite dezastrul care se prefigura pentru Reich şi statele Axei. Memorandumul convenit cu Mihai Antonescu va fi înmânat de Scoppa contelui Ciano, ministrul italian al Afacerilor Externe, în ianuarie 1943. Acesta nu l-a putut însă convinge pe Duce, Benito Mussolini, de justeţea şi oportunitatea propunerilor înaintate de Mihai Antonescu, rezultatul obţinut fiind respingerea acestora şi demiterea sa din funcţia de ministru de Externe.

Acest prim eşec al tentativei de flexibilizare a coordonatelor politico-diplomatice fixate de aderarea la Pactul Tripartit şi de participarea la războiul antisovietic nu îl va dezarma însă pe Mihai Antonescu. Ministrul român va opta pentru o nouă abordare, şi anume încercarea de a se valoriza, de către diplomaţii români aflaţi la post, a oportunităţilor pe care le ofereau statele neutre pentru iniţierea de contacte directe cu reprezentanţi ai anglo-americanilor.

Această efervescenţă a acţiunilor româneşti în cercurile diplomatice din statele neutre nu a trecut însă neobservată la Berlin. În cursul întrevederii de la Klessheim, din 13-14 aprilie 1943, Hitler i-a prezentat mareşalului Ion Antonescu un material amplu privind iniţiativele diplomatice româneşti în statele neutre, subliniind că responsabilitatea acestora aparţine ministrului român al Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. Mareşalul s-a arătat uimit şi a reafirmat lealitatea României faţă de Germania până la sfârşitul războiului, dar a ţinut şi să-şi apere principalul colaborator, afirmând că nu este posibil ca acesta să fi iniţiat negocieri de pace cu anglo-americanii.

Mihai Antonescu îşi va reorienta demersurile înspre Italia şi, la 1 iulie 1943, îi va propune lui Mussolini, în cursul întrevederii avute la reşedinţa acestuia de la Rocca della Caminate, să ia iniţiativa unei oferte de pace către aliaţii anglo-americani, cu sprijinul şi în numele tuturor micilor aliaţi ai Germaniei. Ducele şi-a arătat disponibilitatea, dar la 25 iulie 1943, va fi înlăturat de la putere, consecinţa directă fiind sfârşitul proiectului avut în vedere de ministrul român.

Înfrângerile suferite de către armatele germane pe frontul de Est şi ofensiva generalizată a Armatei Roşii l-au determinat pe mareşalul Ion Antonescu să se implice în încercările de intrare în negocieri directe cu anglo-americanii, cu scopul de a-i convinge să pătrundă cu forţe armate în România înaintea sosirii trupelor sovietice. Din ordinul mareşalului, la 30 septembrie 1943, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar al României la Ankara, i-a comunicat ataşatului militar britanic, generalul A.C. Arnold, că românii vor coopera cu trupele anglo-americane care ar intra în România şi că acestora li se vor pune la dispoziţie importante resurse financiare şi alimentare, combustibil şi 22 de divizii complet echipate.

Speranţele româneşti puse într-o debarcare anglo-americană în Balcani, variantă sprijinită de premierul britanic Winston Churchill, vor fi însă risipite la Conferinţa celor Trei Mari de la Teheran, din 28 noiembrie-1 decembrie 1943. Din acel moment, Uniunea Sovietică va fi cea care va decide asupra viitorului României, dar şi al spaţiului sud-est european.

Iminenta pătrundere a Armatei Roşii în Balcani şi perspectiva ca trupele ruseşti să-şi deschidă drumul spre Mediterana îi vor convinge pe britanici să înceapă tratative cu sovieticii pentru delimitarea sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est. La 5 mai 1944, ministrul de externe britanic, Anthony Eden, şi ambasadorul sovietic, F. Gusev, au început negocieri, la Londra, pentru recunoaşterea preponderenţei sovietice în România, în schimbul celei britanice în Grecia. Preşedintele SUA, F.D. Roosevelt, ignorând Departamentul de Stat, şi-a dat acordul pentru o înţelegere anglo-sovietică, valabilă pentru o perioadă de trei luni.

Guvernul român şi Opoziţia de la Bucureşti, care nu erau la curent cu aceste evoluţii din tabăra Aliaţilor, au continuat să spere într-o înţelegere cu anglo-americanii. La Cairo, prinţul Barbu Ştirbey, emisar al Opoziţiei plecat în primăvara anului 1944 cu aprobarea mareşalului Ion Antonescu, negocia, secondat ulterior de Constantin Vişoianu, cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi Uniunii Sovietice. Aliaţii occidentali nu vedeau însă în aceste tratative decât un mijloc de a-i induce în eroare pe germani cu privire la regiunea unde urma să aibă loc debarcarea aliată în Europa. După debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), puterile aliate nu vor mai continua negocierile de la Cairo cu Opoziţia, deşi aceasta transmisese planul de acţiune pentru înlăturarea de la putere a guvernului Antonescu.

În paralel cu discuţiile de la Cairo, sovieticii negociau la Stockholm concomitent cu reprezentantul guvernului Antonescu şi cu cel al Opoziţiei. Ambasadoarea Alexandra Kollontai şi diplomatul Vladimir Semionov au avut discuţii cu ministrul României la Stockholm, Frederic Nanu, respectiv cu consilierul de legaţie George I. Duca, acesta din urmă acţionând fără ştiinţa şefului său de misiune diplomatică. Diplomaţii apropiaţi de Iuliu Maniu, liderul PNŢ, care activau în centrala Ministerului Afacerilor Străine, erau dirijaţi de directorul Cifrului, Grigore Niculescu-Buzeşti. Acesta era la curent cu toate rapoartele diplomatice trimise la Bucureşti, îl informa pe Iuliu Maniu şi transmitea instrucţiunile Opoziţiei reprezentanţilor diplomatici partizani ai acesteia.

Condiţiile de armistiţiu ale URSS au fost comunicate lui Nanu, la Stockholm, şi lui Ştirbei şi Vişoianu, la Cairo, la 12 aprilie 1944, şi prevedeau: revenirea la frontiera româno-sovietică rezultată în urma ultimatumului din iunie 1940; participarea armatei române la lupta împotriva Germaniei; plata unor despăgubiri de război neprecizate şi caducitatea Arbitrajului de la Viena. În cursul negocierilor de la Stockholm, sovieticii vor agrea la solicitările transmise din partea mareşalului Ion Antonescu: acordarea unei perioade de 15 zile pentru reglementarea relaţiilor cu Germania, la expirarea căreia, dacă aceasta nu era de acord să-şi retragă trupele din România, trupele române declanşau operaţiunile militare; delimitarea unei zone care să nu fie ocupată de trupele sovietice şi unde se va afla reşedinţa guvernului român; înţelegere pentru situaţia grea a economiei româneşti în fixarea de către sovietici a despăgubirilor de război.

Guvernul şi Opoziţia au reacţionat diferit faţă de ofensiva declanşată de către Armata Roşie la 20 august 1944 pe linia Iaşi-Chişinău şi la perspectiva reală a unei ocupaţii militare sovietice a României. Ion Antonescu continua să susţină că negocierile de armistiţiu nu pot fi începute decât după informarea Germaniei, iar Mihai Antonescu dorea ca guvernul turc să acţioneze ca mediator al armistiţiului dintre România, SUA şi Marea Britanie. Opoziţia, Blocul Naţional Democratic, sprijinită de regele Mihai şi de unii comandanţi militari, a decis declanşarea acţiunii de răsturnare de la putere a regimului Antonescu. În cursul întrevederii din 23 august 1944, la refuzul mareşalului de a începe imediat negocierile de armistiţiu, regele a ordonat arestarea celor doi Antonescu, şi apoi a colaboratorilor cei mai apropiaţi ai mareşalului. A fost instituit un nou guvern prezidat de generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare a regelui, cu Grigore Niculescu-Buzeşti ministru al Afacerilor Străine.

Pentru noua putere de la Bucureşti, imperativul momentului l-a reprezentat discutarea condiţiilor de armistiţiu. O delegaţie condusă de reprezentantul comuniştilor în guvern, Lucreţiu Pătrăşcanu, căreia i s-au alăturat cei care negociaseră în numele fostei Opoziţii la Cairo, Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, s-a deplasat în acest scop la Moscova. Convenţia de armistiţiu semnată la 12/13 septembrie 1944 prelua condiţiile comunicate la 12 aprilie 1944, fixa cuantumul reparaţiilor de război la 300 milioane de dolari, plătibili în decurs de şase ani prin livrări de produse, impunea, printre altele, pedepsirea criminalilor de război şi dizolvarea organizaţiilor fasciste, obligaţii care urmau să fie supervizate de către Înaltul Comandament Aliat (sovietic).

Instalarea trupelor sovietice în România şi Bulgaria, şi pericolul ca Armata Roşie să ajungă în Grecia şi la Marea Mediterana l-au determinat pe premierul britanic, Winston Churchill, să-i propună liderului sovietic, I.V.Stalin, împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est. Prin acordul de procentaj din 9 octombrie 1944, în contrapondere la influenţa sovietică în România, stabilită la 90%, s-a fixat acelaşi procent pentru influenţa britanică în Grecia.

În noiembrie 1944, administraţia română din Ardealul de Nord a fost înlocuită cu autorităţi militare sovietice. Prin această măsură, Moscova îşi sporea presiunea asupra guvernului român, atât în ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor economice stipulate în Convenţia de armistiţiu, cât şi în domeniile politicii interne si externe ale României.

Intervenţia directă şi brutală a Kremlinului a fost decisivă în impunerea, la 6 martie 1945, a guvernului condus de dr. Petru Groza, cabinet aflat, în realitate, sub controlul Partidului Comunist din România. Vicepremier şi ministru al Afacerilor Străine a devenit Gheorghe Tătărescu, fostul prim-ministru din timpul lui Carol al II-lea (1934-1937), politician care dorea să arate Moscovei că în România mai sunt şi alte forţe politice în afara comuniştilor dispuse să promoveze cooperarea cu URSS. Imediat după instalare, noului guvern i s-a comunicat că Uniunea Sovietică este de acord cu revenirea administraţiei române în Transilvania.

La insistenţele regelui Mihai, care solicita un guvern reprezentativ, Moscova a acceptat, în cele din urmă, ca în cabinet să fie introduşi câte un reprezentant al PNŢ şi PNL, ca miniştri fără portofoliu, pentru a obţine din partea Washingtonului şi Londrei recunoaşterea guvernului dr. Groza.

La Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946, delegaţia oficială română, condusă de Gheorghe Tătărescu, asistat de comuniştii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer, şi-a desfăşurat activitatea sub controlul strict al delegaţiei sovietice. În apărarea intereselor legitime ale României au intervenit mari diplomaţi şi oameni politici români aflaţi în exil, printre care foşti miniştri ai Afacerilor Străine, foşti miniştri şefi de legatie şi un fost prim-ministru: Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Al. Cretzianu, Constantin Vişoianu, Viorel Tilea, generalul Nicolae Rădescu. Memoriile, articolele de presă şi interviurile în care aceştia au prezentat opiniei publice internaţionale şi oficialilor occidentali situaţia ţării sub ocupaţie sovietică şi au solicitat condiţii corecte de pace pentru România, nu au avut însă nici un rezultat.

Tratatul de pace semnat de România la 10 februarie 1947 consfinţea pierderea, în favoarea URSS, a Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutului Herţa şi a unor insule de pe Braţul Chilia, precum şi staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul românesc, pană ce Uniunea Sovietică încheia tratat cu Austria.

Până la sfârşitul anului, România va deveni un stat satelit al URSS, care i-a impus prin forţă, prin mijlocirea comuniştilor români, modelul sovietic de socialism. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Tătărescu va fi eliminată din guvern, iar ministru al Afacerilor Străine va deveni Ana Pauker, secretară a CC a PCR. Coordonatele democraţiei româneşti – pluralismul politic şi regimul de monarhie constituţională – vor dispărea începând cu abdicarea forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, România fiind proclamată republică populară.

De la conformism la frondă: politica externă a regimului Gheorghiu-Dej

În primii ani ai puterii comuniste, guvernul de la Bucureşti s-a afirmat ca unul dintre cei mai docili sateliţi ai Uniunii Sovietice, factorul sovietic fiind determinant în formularea oricăror demersuri de politică externă. Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiat cu URSS, la 4 februarie 1948, cu o valabilitate de 20 de ani, avea prevăzută obligativitatea consultării guvernului sovietic în toate problemele de politică externă. Prin acest act, România renunţa la promovarea unei politici externe proprii, relaţiile sale diplomatice, exceptând statele frăţeşti, fiind complet îngheţate. În acest context, legăturile cu statele occidentale aproape că au încetat, iar reprezentanţele diplomatice din capitala României, mai ales cele americană, britanică şi franceză, au fost supuse unor presiuni constante din partea aparatului de represiune.

Între 1948 şi 1954, izolarea diplomatică a României a fost aproape completă. Orice decizie sovietică era îndeplinită fără rezerve. O primă aliniere la deciziile venite de la Moscova a fost schisma sovieto-iugoslavă (1948), evenimentul transformând România într-unul dintre principalele centre ale campaniilor anti-titoiste. Consecinţa directă a fost mutarea sediului Cominformului la Bucureşti şi denunţarea tratatului încheiat cu Iugoslavia.

În dorinţa de a-şi consolida poziţiile strategice la Gurile Dunării, Uniunea Sovietică a preluat, la 23 mai 1948, Insula Şerpilor, fiind încălcate astfel prevederile Tratatului de Pace de la Paris din 1947. Cedarea s-a realizat prin semnarea unui simplu proces verbal de către Nikolai Pavlovici Sutov, prim-secretar al ambasadei sovietice la Bucureşti, şi Eduard Mezincescu, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al RPR.

Subordonarea completă faţă de URSS şi ritmul accelerat al sovietizării au dus la apariţia unor zvonuri referitoare la iminenta transformare a României într-o republică unională. Numit ambasador la Moscova, George Kennan (mai 1952), considera că transformările pe care România le suferise în cei patru ani de la instalarea guvernului comunist făceau din aceasta candidata ideală pentru fuzionarea cu Uniunea Sovietică. În opinia ambasadorului american, un argument în plus în favoarea uniunii era poziţia strategică a României, care întărea sistemul defensiv sovietic la Dunăre şi Marea Neagră. Zvonurile au persistat până la începutul anilor ’50, când moartea lui Stalin a determinat o reformulare a strategiilor sovietice pentru consolidarea regimurilor staliniste din Europa Central-Răsăriteană.

Ca urmare a dispariţiei lui Stalin, URSS a lansat, la mijlocul anilor ’50, o adevărată ofensivă pacifistă: îşi reconcilia relaţiile cu Iugoslavia, promitea, în spiritul Genevei, o cooperare paşnică între Est şi Vest şi îşi retrăgea trupele din Austria. Sceptică în privinţa „noului curs“ şi a destalinizării, conducerea de la Bucureşti s-a aliniat directivelor sovietice în planul politicii externe. Şi de această data, România lui Gheorghiu-Dej s-a remarcat nu numai prin graba cu care a încetat atacurile împotriva Iugoslaviei, dar mai ales prin rapiditatea cu care a acţionat pentru a-şi normaliza relaţiile cu Tito. La 19 iunie 1954, România relua relaţiile diplomatice cu Iugoslavia, iar în august era semnată convenţia pentru redeschiderea căilor de comunicaţie dintre cele două ţări, întrerupte în 1950. Între 1954 şi 1956, România lui Gheorghiu-Dej a încheiat mai multe acorduri şi convenţii referitoare la legăturile feroviare, aeriene, vamale, poştale, culturale, şi reglementa problemele de graniţă şi pe cele ale traficului pe Dunăre.

Normalizarea relaţiilor sovieto-iugoslave a permis reluarea contactelor cu Occidentul. SUA răspundeau favorabil cererii guvernului român din 7 martie 1956 prin care se solicita „începerea tratativelor în problemele financiare nerezolvate“, precum şi redeschiderea altor capitole litigioase (reglementarea statutului oficiului american de informaţii de la Bucureşti, problemele cetăţenilor americani din România, restricţiile impuse legaţiei americane, ridicarea embargoului comercial). De asemenea, la 16 mai 1956, diplomaţii români de la Moscova transmiteau la Bucureşti că existau semnale că Franţa era interesată în normalizarea relaţiilor economice şi culturale cu România. Sub impactul destalinizării, România comunistă iniţia primele demersuri timide de reluare a relaţiilor diplomatice cu ţările occidentale.

Deschiderea tratativelor cu ţările occidentale (în special Franţa, Marea Britanie, SUA), chiar şi în domenii marginale cum era cel al culturii nu a rămas neobservată de către partea sovietică. Potrivit unei informări primite de la Moscova deschiderea culturală ameninţa primatul culturii ruse, ceea ce ar fi dus la diluarea realizărilor obţinute în România după 23 august 1944. Unul dintre funcţionarii Direcţiei a V-a din cadrul MAE sovietic, P. Galicenko, deţinea informaţii conform cărora franceza continua să fie una dintre limbile favorite ale românilor, iar relansarea relaţiilor culturale cu Occidentul venea în întâmpinarea scopurilor „duşmănoase“ ale celor trei state capitaliste. La 15 august 1956, însărcinatul cu afaceri a.i. sovietic la Bucureşti, F.V. Nikolaev, solicita în cadrul unei audienţe cu locţiitorul ministrului de Externe, Ştefan Cleja, ca MAE român să-i pună la dispoziţie informaţii din care să reiasă „amestecul SUA şi al Angliei în treburile interne ale RPR“.

Treptat, după 1956, liderii PMR au început să submineze toate pârghiile de influenţă sovietice existente în România. Evenimentele din Ungaria, dar, mai ales, intervenţia în forţă a sovieticilor, l-au convins pe Gheorghiu-Dej că era necesară o schimbare a politicii faţă de Moscova. Potrivit mărturiei lui Silviu Brucan, ambasador la Washington, Gheorghiu-Dej i-a cerut să pregătească pentru Biroul Politic o analiză a situaţiei internaţionale şi să indice mijloacele prin care România putea să-şi dezvolte un curs politic independent care „să arate, în special, poporului român că noi acordăm prioritate intereselor noastre naţionale şi nu ca până acum celor sovietice“. În paralel, liderul partidului a cerut şi schiţarea unui program economic şi cultural care să ducă la eliberarea României din „îmbrăţişarea ursului sovietic“.

La rândul său ministrul de Externe, Grigore Preoteasa, transmitea în cadrul şedinţei Prezidiului Consiliului de Miniştri, din 28 februarie 1957, că Biroul Politic decisese luarea unor „măsuri practice“ în domeniul politicii externe prin scoaterea din inerţie a aparatului diplomatic: „S-a pus problema să se termine cu teama aceasta de a lua contact cu diferite cercuri politice reacţionare, care joacă un rol în ţările respective, de a nu ne izola discutând numai cu cercurile comuniste din acele ţări. […] S-a înţeles în felul acesta că politica noastră externă să devină tot mai mult o politică activă“. Ministrul de Externe sublinia că Biroul Politic ceruse ca politica externă a statului român să reflecte interesele naţionale şi să aibă un caracter distinct. România urma să părăsească statutul deranjant de satelit şi să-şi construiască un drum propriu.

Pe fondul ambiguităţilor conducerii sovietice, liderii de la Bucureşti au căutat formulele pentru afirmarea unei politici externe proprii. Desfiinţarea sovromurilor în 1954, retragerea trupelor Armatei Roşii în 1958, a consilierilor şi a specialiştilor au fost măsuri la care sovieticii au consimţit în condiţiile în care regimul de la Bucureşti nu mai avea nevoie de sprijin militar extern pentru a se menţine la putere.

Începutul anilor ’60 a marcat o nouă fază a relaţiilor româno-sovietice. Politica de distanţare faţă de Moscova s-a dezvoltat din perspectiva a trei parametri: dezvoltarea economică a ţării (mai ales a industriei grele); consolidarea regimului intern prin realizarea pactului cu societatea şi deschiderea către Occident şi afirmarea statului român în planul relaţiilor internaţionale. După 1958, tendinţa de control şi coordonare a economiilor statelor membre a devenit tot mai apăsătoare pentru un stat ca România, aflat în căutarea unor formule menite să ducă la atenuarea decalajele care o despărţeau de celelalte ţări mult mai dezvoltate din blocul comunist (Cehoslovacia, RDG, URSS, Polonia).

Planurile lui Hruşciov de a coordona economiile ţărilor frăţeşti prin intermediul CAER-ului s-au lovit de opoziţia românilor. Profitând de destinderea intervenită în relaţiile Est-Vest, liderii de la Bucureşti au lansat un adevărat program de deschidere către Occident, fiind în principal interesaţi de achiziţionarea de tehnologii performante, prin care să-şi susţină programul de industrializare. Planurile de coordonare, înfiinţarea organismului unic şi specializarea economiilor intrau în contradicţie cu strategiile de dezvoltare proiectate de liderii români. Încurajaţi de ritmul de dezvoltare economică, de interesul arătat de statele occidentale pentru deschiderea şi dezvoltarea de noi pieţe, mai ales în domeniul industriei grele, conducerea română a interpretat încercările de coordonare a economiilor naţionale preconizate în cadrul CAER ca posibile piedici în calea unei creşteri economice care ar fi eliberat-o de controlul sovietic.

Individualizarea liderilor români în cadrul blocului comunist s-a manifestat în timpul a două mari evenimente: criza rachetelor şi schisma sovieto-chineză. În primul caz, decizia sovietică de a amplasa rachete în Cuba compromitea planurile României de a-şi normaliza relaţiile cu ţările occidentale, în special cu Statele Unite. Legată de Uniunea Sovietică prin prevederile Tratatului de la Varşovia, România, la fel ca şi celelalte state comuniste, era obligată să-şi respecte obligaţiile care decurgeau din tratat şi să se implice într-un eventual conflict. Liderii români şi-au exprimat, chiar dacă nu în mod oficial, dezaprobarea faţă de acţiunile sovieticilor. Din perspectiva intereselor României asocierea cu intenţiile agresive ale Uniunii Sovietice ar fi dus la blocarea planurilor de deschidere către Occident. Angajată pe linia desprinderii de URSS, prin opoziţia faţă de planurile de integrare din CAER, România risca să ajungă într-o situaţie imposibilă: într-un război economic cu Moscova şi compromisă faţă de Vest. Acesta era motivul pentru care reprezentantul României la ONU, Corneliu Mănescu declara, un an mai târziu, la 4 octombrie 1963, secretarului de Stat al SUA, Dean Rusk, că „în cazul unui conflict declanşat de URSS, similare celei din Cuba, România avea să rămână neutră“. Ministrul de Externe român îl asigura pe oficialul american că guvernul de la Bucureşti, ca membru al Tratatului de la Varşovia, nu fusese consultat în privinţa deciziei de a se amplasa rachete în Cuba, şi pe teritoriul României nu se afla amplasat armament nuclear. Întâlnirea dintre Corneliu Mănescu şi Dean Rusk a fost apreciată ca prima mare oportunitate folosită de guvernul de la Bucureşti de a relansa relaţiile oficiale cu SUA.

Schisma sovieto-chineză a oferit ocazia liderilor PMR de a interveni în disputa ideologică şi de a-şi afirma propria poziţie. Chiar dacă în primii ani ai conflictului, 1961-1962, Bucureştiul a continuat să-şi afirme loialitatea faţă de Moscova, în anii următori, conducerea PMR şi-a nuanţat poziţia faţă de conflict, ceea ce a avut ca rezultat apariţia unor „neînţelegeri“ în relaţiile cu puterea sovietică. Această schimbare poate fi explicată, pe de o parte, prin nevoia conducerii PMR de a găsi un aliat, care să aibă aceeaşi orientare ideologică şi care să susţină programul de dezvoltare economică (industrială), iar pe de altă parte prin dorinţa Chinei de a crea o breşă în spaţiul de influenţă sovietic. Din 1964, mai ales după publicarea Declaraţiei din aprilie, România şi-a manifestat public deschiderea faţă de China. În plan diplomatic, conducerea de la Bucureşti şi-a continuat demersurile pentru recunoaşterea Chinei populare ca membru al ONU ceea ce a dus la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale. Poziţia faţă de ruptura chino-sovietică i-a permis lui Gheorghiu-Dej să-şi construiască propria zonă de autonomie în procesul distanţării de Moscova.

Deschiderea către Occident a fost graduală şi s-a realizat sub forma schimburilor culturale şi ştiinţifice cu trei dintre foştii parteneri tradiţionali ai României: Franţa, Marea Britanie, SUA.

Plenara CC al PMR din 5-8 martie 1963 confirma că România începea să aibă o evoluţie distinctă în cadrul blocului comunist. Ca urmare, ambasadorul american la Bucureşti, William Crawford, cerea Departamentului de Stat revizuirea politicii americane faţă de România. Amabsadorul american la Bucureşti a devenit foarte activ în susţinerea demersurilor româneşti. El a informat în mai multe rânduri Departamentul de Stat că era nevoie de impulsionarea relaţiilor bilaterale şi de încurajarea schimburilor comerciale. În urma informaţiilor primite de la Bucureşti, preşedintele Kennedy menţiona, la 26 iunie 1963, în cadrul unui discurs ţinut la Universitatea Liberă din Berlinul de Vest, că România reprezenta „un exemplu de dizidenţă politică şi economică în cadrul blocului sovietic“. O lună mai târziu, Consiliul pentru Planificare Politică din cadrul Departamentului de Stat aprecia că din punct de vedere economic lărgirea comerţului cu ţările comuniste avea o importanţă redusă. Dar din punct de vedere politic, aceasta ar fi dus la slăbirea poziţiilor Uniunii Sovietice în Europa de Est. La 15 iulie 1963, un raport al CIA remarca orientarea tot mai evidentă a comerţului exterior român către pieţele Europei Occidentale (35% din total), România fiind capabilă să facă faţă unui eventual embargo sovietic.

Un alt episod important al apropierii româno-americane a fost vizita, la Bucureşti, la 3-5 august 1963, a lui Orville Freeman, secretar al Departamentului Comerţului. După vizitarea unor obiective agricole din regiunile Braşov, Banat şi Dobrogea, Orville Freeman l-a întâlnit pe liderul PMR, la cererea acestuia. Gheorghiu-Dej a subliniat interesul României pentru achiziţionarea de instalaţii industriale, mai ales în domeniul industriei chimice. Oficialii români anunţau un nou curs al relaţiilor româno-americane prin eliminarea restricţiilor de călătorie pentru diplomaţii americani (impuse în toamna lui 1956), precum şi prin ridicarea legaţiilor la nivel de ambasadă. Semnarea Tratatului de interzicere a experienţelor nucleare în aer, în spaţiu cosmic şi sub apă a fost un bun prilej pentru Gheorghiu-Dej de a tatona reacţiile americane faţă de dezvoltarea relaţiilor bilaterale. Gheorghiu-Dej transmitea subsecretarului de Stat, Averell Harriman, că statul român avea propria sa politică externă, nu era subordonat Uniunii Sovietice, iar în interiorul blocului comunist statele îşi proiectau relaţiile pornind de la principiul egalităţii şi suveranităţii. Mircea Maliţa era trimis în SUA pentru a perfecta condiţiile în care se puteau obţine de pe piaţa americană instalaţii, maşini, brevete, licenţe pentru domenii precum chimie, petrol, celuloză, hârtie, cauciuc, radio şi televiziune.

Îmbunătăţirea relaţiilor româno-americane s-a tradus prin invitarea, în vara-toamna lui 1963, în SUA de către Dean Rusk, a ministrului de Externe român, Corneliu Mănescu. Una dintre concluziile lui Corneliu Mănescu, după întoarcerea din turneul realizat în SUA, Argentina, Brazilia, Franţa, era că prestigiul României crescuse foarte mult, fiind considerată un „interlocutor de talie internaţională“.

După asasinarea lui J.F. Kennedy, politica de deschidere către ţările Europei de Est a continuat şi sub noua administraţie. În sinteza elaborată de Departamentul de Stat, în februarie 1964, intitulată „Conduita politică a Statelor Unite faţă de comerţul cu Europa de Est“, România era indicată, într-un capitol special, drept un caz-test. Potrivit acestui document, obiectivele administraţiei americane erau: prevenirea extinderii comunismului; limitarea surselor de conflict dintre cele două blocuri şi încurajarea mişcărilor de independenţă. România era un exemplu atât prin distanţarea de Moscova, cât mai ales prin demersurile (oficiale şi neoficiale) de îmbunătăţire a relaţiilor cu SUA. Declaraţia din aprilie a dat un nou imbold relaţiilor româno-americane. În acest sens, o delegaţie guvernamentală condusă de Gh. Gaston Marin, a negociat la Washington, între 18 mai-1 iunie 1964, încheierea unui acord comercial. Fără să obţină tot ceea ce ceruseră în plan economic – două fabrici de cauciuc, trei fabrici de sticlă, instalaţii pentru producerea glicerinei sintetice, amoniac şi piele sintetică, turbine, utilaje de colectare şi prelucrarea a petrolului, o centrală electrică nucleară –, românii dobândeau în plan simbolic încrederea americană.

Guvernul de la Bucureşti nu şi-a limitat acţiunile numai la SUA. Concomitent, erau declanşate acţiuni pentru normalizarea relaţiilor şi cu alte state occidentale, în special cu partenerii tradiţionali Marea Britanie şi Franţa. În martie 1963, Franţa anunţa prin intermediul ministrului său de Externe, Maurice Couve de Murville, că se intenţiona extinderea relaţiilor politice cu România. Destinderea relaţiilor cu ţările occidentale a devenit vizibilă odată cu înlăturarea restricţiilor personalului diplomatic, precum şi cu ridicarea legaţiilor la nivel de ambasadă (cazul celei britanice şi franceze din decembrie 1963).

Deschiderea către Occident nu a fost rezultatul unei acţiuni singulare a conducerii de la Bucureşti. Detensionarea relaţiilor Est-Vest şi reevaluarea politicii americane faţă de ţările din Europa de Est sunt coordonatele principale cărora li s-a subscris politica de desprindere a liderilor români.

În 1964, opoziţia României faţă de Uniunea Sovietică a căpătat forme neaşteptate prin două gesturi spectaculoase: respingerea publică a planului Valev şi Declaraţia din aprilie 1964. Suveranitatea şi independenţa au fost cele două idei fundamentale ale Declaraţiei. Sub titlul „normelor juste“, prin Declaraţia din 22 aprilie 1964, PMR formula principiile relaţiilor dintre statele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al unui de partid de a-şi rezolva problemele politice şi organizatorice, de a-şi alege conducerea şi de a-şi stabili orientarea în politica internă şi externă. Erau denunţate practicile abuzive din „ultima perioadă de existenţă a Cominternului“, precum şi cele din perioada Cominformului, extinderea cultului personalităţii asupra relaţiilor dintre state. Uniunea Sovietică înceta să mai fie centrul mişcării comuniste internaţionale: „Nici un partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale“.

Declaraţia a reprezentat o premisă pentru menţinerea autonomiei atât în cadrul CAER, cât şi în cadrul Tratatului de la Varşovia. Prin această declaraţie, conducerea de la Bucureşti îşi redefinea principiile politicii sale interne şi externe. Urmărind câştigarea unui important capital politic, liderii PMR au relaxat regimul prin eliberarea unei mari părţi a deţinuţilor politici şi au definitivat procesul de derusificare, concretizat prin eliminarea obligativităţii studierii limbii ruse, desfiinţarea institutelor de limbă rusă, rescrierea istoriei de pe poziţii naţionale.

Prin acţiunile sale – promovarea unei politici externe proprii în paralel cu consolidarea poziţiei interne, axată în special pe dezvoltarea economică –, conducerea de la Bucureşti a urmărit distanţarea şi nu ruptura de Moscova. România a continuat să rămână membră a Tratatului de la Varşovia şi a CAER. Eforturile conducerii comuniste de la Bucureşti au avut ca rezultat scoaterea din anonimat a României şi creşterea interesului occidental pentru acţiunile sale.

Politica externă a României în perioada 1965-1989

Pentru o evaluare cât mai exactă a politicii externe a României din anii 1965-1989 câteva elemente pot oferi posibilitatea unei analize pertinente. Elementele de continuitate sunt evidente. Artizani importanţi ai noilor orientări în politica externă a ultimilor ani ai regimului Gheorghiu-Dej – Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu, din 1961 prim-ministru, respectiv ministru al Afacerilor Externe – îşi vor continua activitatea în perioada cea mai fastă a politicii internaţionale a statului român din perioada comunistă. Naţionalismul economic şi corolarul său – industrializarea masivă –, care au determinat poziţia particulară a României în cadrul CAER şi deschiderea spre Occident, prin vizita efectuată de Maurer în Franţa în vara anului 1964 (primul premier al unei ţări din blocul sovietic care vizitează Franţa în epoca postbelică), sunt menţinute şi dezvoltate. Dar, există şi elemente de noutate care prevalează în analiza politicii externe a regimului Ceauşescu. Două aspecte frapează în politica internaţionlă a regimului Ceauşescu: activismul fără precedent al politicii externe şi personalizarea sa completă. Cantitativ, primul aspect înseamnă mărirea numărului statelor cu care România avea relaţii diplomatice de la 67, în 1965, la 138, în 1985 (acelaşi fapt poate fi constatat în privinţa relaţiilor economice, pentru acelaşi interval, evoluţia fiind de la 120 la la 155 de state). Personalizarea politicii externe şi confiscarea succeselor – reale sau imaginare – este un fapt indiscutabil şi face parte din cultul personalităţii care cunoaşte o creştere exponenţială. Într-adevăr, Nicolae Ceauşescu – devenit, din 1967, preşedintele Consiliului de Stat şi, din 1974, preşedintele Republicii Socialiste România – nu-şi exercită simple prerogative regale, ci are ambiţia de a se proiecta pe scena internaţională ca lider mondial. În procesul de luare a deciziei în domeniul politicii externe, pe parcursul anilor 1965-1989, rolul Ministerului Afacerilor Externe şi al Guvernului, în general, se diminuează drastic în avantajul instanţelor restrânse ale partidului, unde liderul era suveran.

În anii ’80, aparatul de propagandă inventase o doctrină Ceauşescu, simplă sinteză a declaraţiilor, poziţiilor, iniţiativelor şi propunerilor şefului statului român. Printre ingredientele acestei doctrine stufoase, banale, de multe ori fără originalitate, figura şi dialogul la nivel înalt „ca modalitate fundamentală de decizie politică în sfera conlucrării bilaterale”. Indiscutabil, Ceauşescu a excelat în privinţa dialogului la nivel înalt. Pe de altă parte, doctrina Ceauşescu, fără nici o omologare internaţională, se suprapunea direcţiilor de bază ale politicii externe româneşti, evidente încă din anii ’60: dezvoltarea relaţiilor cu toate statele socialiste (inclusiv cu China, cu ajutorul căreia regimul de la Bucureşti dorea să reducă dependenţa faţă de URSS), intensificarea relaţiilor cu ţările în curs de dezvoltare, în cadrul politicii de combatere a imperialismului, colonialismului şi a neocolonialismului, concepte la care discursul oficial nu a renunţat niciodată, de multe ori utilizate duplicitar şi ambiguu, relaţii multilaterale cu toate statele indiferent de „orânduirea socială”. În fond, România lui Nicolae Ceauşescu era dispusă să coopereze pe multiple planuri cu toate ţările lumii, dar plecând de la un prealabil, care a devenit un ritual discursiv şi la limită acceptabil de aproape toţi potenţialii parteneri şi anume pe baza principiilor deplinei egalităţi în drepturi, respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu folosirea forţei. O preluare fidelă a principiilor dreptului internaţional. La această enumerare de principii se adăugau angajamentele României în favoarea dezarmării – în primul rând cea nucleară, expresie care devenise un tic verbal –, a lichidării subdezvoltării şi a promovării noii ordini economice internaţionale, a creşterii rolului ONU şi a participării statelor mici şi mijlocii la soluţionarea problemelor internaţionale, a stingerii focarelor de încordare şi conflict şi a soluţionării tuturor diferendelor exclusiv prin mijloace pacifice.

Dincolo de asumarea acestor principii, multe din ele corecte, se află realităţile vieţii internaţionale, care introduc o altă perspectivă asupra politicii externe româneşti din anii 1965-1989. O simplă viziune cronologică asupra perioadei duce la decuparea unor etape care corespund unei faze dinamice şi chiar spectaculoase, unei faze intermediare care se fundamentează pe dividendele provenite din prima fază şi, în fine, ultima fază de decredibilizare şi izolare. Această perspectivă pare mai tentantă şi mai sugestivă prin apelul la evenimente care ţin de cunoaşterea comună din domeniul istoriei diplomatice recente.

În primii ani ai regimului Ceauşescu, iniţiativele şi gesturile de politică externă accentuează senzaţia că România este o membră indisciplinată şi incomodă a blocului sovietic. În 1967, România stabileşte relaţii diplomatice cu RFG (dar şi cu Spania încă franchistă, fapt mai puţin evocat) şi refuză să urmeze exemplul partenerilor săi din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, care au rupt relaţiile cu statul Israel cu ocazia războiului de şase zile. În 1968, România este vizitată de preşedintele de Gaulle, vizită utilizată intens şi pentru creşterea pe plan intern a prestigiului regimului, trecându-se cu vederea că liderul francez conferea României, în cadrul strategiei sale estice, doar locul trei, după URSS şi Polonia, vizitate în 1966 şi, respectiv, 1967. Dar, în acelaşi an, se produce evenimentul cel mai memorabil al regimului – cu excepţia prăbuşirii sale – şi care a conferit ţării un imens capital de simpatie în Occident: condamnarea, pe un ton vehement, la 21 august 1968, a invaziei Cehoslovaciei de către URSS şi alte patru state membre ale Tratatului de la Varşovia. În aceste condiţii, vizita preşedintelui SUA, Richard Nixon, în august 1969 nu este insolită. Politica externă din anii 1967-1969 şi atitudinea principalului ei protagonist, au permis României intensificarea cooperării cu lumea occidentală şi, în primul rând, accesul la credite şi tehnologie.

În mod frecvent, Ceauşescu dialoghează cu lideri occidentali care-i rezervă primiri atente, care satisfac orgoliul tot mai hipertrofiat al liderului. În 1970, Ceauşescu este primit de Georges Pompidou, în 1973 vizitează Italia, ocazie cu care este primit de papa Paul al VI-lea, RFG şi SUA, iar România nu este deloc evitată în aceşti ani de occidentali. Spre iritarea URSS, care nu şi-a disimulat această stare de spirit – cu tot efortul autorităţilor de la Bucureşti, Brejnev nu a venit în România în 1970 pentru reînnoirea tratatului româno-sovietic, abia în 1976 întreprinzând prima sa vizită oficială – regimul a ameliorat substanţial relaţiile cu SUA, de la care a obţinut, în 1975, clauza naţiunii celei mai favorizate. Această opţiune occidentală, care au indus impresia unei politici externe independente, chiar riscante, nu au pus sub semnul întrebării apartenenţa României la blocul sovietic şi nu au dus nici la atrofierea reflexelor internaţionaliste şi a solidarităţii cu state şi forţe politice apropiate ideologic. Atât în cadrul Tratatului de la Varşovia, cât şi în cadrul CAER, România şi-a promovat propriile poziţii, deseori pragmatice, dar care nu erau ireconciliabile cu cele ale partenerilor, regimul de la Bucureşti păstrând mereu o distanţă convenabilă de pragul critic.

Ambiţiile de a fi perceput ca un lider mondial, principial şi totdeauna dispus să ofere soluţii, dar şi ajutor, aparent dezinteresat, l-au îndreptat pe Ceauşescu spre statele din Africa, Asia şi America Latină, grupate generic în Lumea a treia. Prima irumpere pe o scenă atât de înşelătoare şi vulnerabilă are loc în 1972 când Ceauşescu – de fapt cuplul prezidenţial, care monopolizează reprezentarea internaţională – vizitează Algeria, Republica Centrafricană, Congo, Zair, Zambia, Tanzania, Sudan şi Egipt. Din acel moment, turneele sale în Africa devin un ritual până spre finalul regimului, din convingerea naivă că puteau fi surse de legitimare a staturii internaţionale a liderului. Anul următor este consacrat Americii Latine, fiind vizitate Cuba, Costa Rica, Venezuela, Columbia, Ecuador şi Peru (era prevăzută şi o vizită în Chile dar lovitura de stat a lui Pinochet a intervenit inelegant în agenda preşedintelui român). Ceauşescu devine un obişnuit al statelor din Orientul Mijlociu extins, în 1974 vizitând Libia, Liban, Siria şi Irak. Desigur, vizitele în statele Lumii a III-a nu au ca singur obiectiv exprimarea elogiilor, de cele mai multe ori nesincere, pentru care Ceauşescu demonstra o sinceră predilecţie. Recunoaşterea României ca actor important al vieţii internaţionale era unul dintre obiective. Autorităţile de la Bucureşti încercau să aplice în relaţiile cu aceste state, scheme corecte economic privind schimburile comerciale şi transferul de tehnologie românească, din care statul român spera să obţină beneficii considerabile.

Printre componentele aşa-zisei doctrine Ceauşescu figura şi securitatea europeană, România investindu-se cu entuziasm în acest proces, cu atât mai mult cu cât, pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti, ideea a fost lansată la reuniunea Comitetului Politic Consultativ de la Bucureşti din 1966 (în realitate, procesul securităţii europene începe efectiv cu apelul Comitetului Politic Consultativ, reunit la Budapesta în 1969). România este extrem de activă încă de la începutul negocierilor, în 1972, prezintă numeroase propuneri în toate fazele iar Actul Final semnat la Helsinki în 1975 conţine şi contribuţii ale diplomaţiei româneşti. Dar, calculul URSS şi al aliaţilor în momentul în care au declanşat procesul CSCE, a fost anulat de promovarea drepturilor omului ca obligaţie pentru statele contractante, fapt ce s-a dovedit letal pentru comunismul european.

Dacă până atunci, România nu inhiba cancelariile occidentale din cauza naturii staliniste a regimului politic, a derapajelor naţionaliste şi a cultului personalităţii în impetuoasă expansiune, nerespectarea drepturilor omului începe tot mai mult să preocupe opinia publică din lumea democratică, preocupare care este preluată treptat şi de guvernele occidentale. În plus, declinul galopant al economiei româneşti, ineficienţa cu care se utilizau creditele, deplorabila calitate a produselor, acumularea datoriei externe şi posibila insolvabilitate, făceau din România un partener economic de evitat.

Totuşi, în anii ’70, faza intermediară, România continuă să fie un interlocutor valabil, să stimuleze unele iluzii, iar menţinerea autonomiei faţă de URSS şi în cadrul organismelor integrate ale blocului sovietic merita încă gesturi din partea Occidentului. Datorită poziţiei sale particulare în conflictul din Orientul Mijlociu, România poate media în anii 1977-1979, fapt apreciat în Occident. În 1978, Ceauşescu întreprinde vizite oficiale în SUA şi Marea Britanie, în 1979-1980 au loc schimburi de vizite la nivel înalt cu Franţa iar în iulie 1980, România este primul stat al blocului sovietic care încheie un acord comercial cu CEE şi se constituie o comisie mixtă.

În antiteză, anii ’80 vor reprezenta tot mai mult reversul situaţiei anterioare, regimul Ceauşescu eşuând în autarhie, dispreţ faţă de obligaţiile internaţionale şi reuşind contraperformanţa de a pierde complet onorabilitatea internaţională. Imputabile sunt indiscutabil reconfigurarea mediului internaţional – pe care Ceauşescu, ”titan al timpurilor noastre” cum era supranumit în titlul unei cărţi apărute la Calcutta în 1984 şi sponsorizată de la Bucureşti, a fost incapabil să o înţeleagă – şi deciziile nefaste ale conducătorului. În această a treia şi ultimă fază, situaţia internă are un efect substanţial asupra politicii externe şi ajunge să o compromită definitiv. În 1982, Ceauşescu ia decizia de rambursare a datoriei externe, propaganda reînviind vechii demoni ai dependenţei de puterile străine, ai efectului malefic al capitalismului şi pierderii suveranităţii. Decizia, luată în contextul în care falimentul economic era previzibil, a antrenat accentuarea aspectelor opresive, a degradat până dincolo de limitele suportabilului calitatea vieţii populaţiei şi a făcut din România o adversară a drepturilor omului, tratată în consecinţă de organizaţiile şi organismele internaţionale. Venirea la conducerea URSS a unei echipe reformatoare în 1985 a depreciat complet statutul internaţional al României.

În 1987-1988 regimul contabilizează tot mai multe înfrângeri care prefigurează dezastrul final. În 1987, vizita lui Gorbaciov în România este prilejul de a se constata contrastul dintre un lider modern şi un personaj desuet, paralizat de propriile manii şi cauză a situaţiei intolerabile a propriului popor. În toamna aceluiaşi an, apariţia memoriilor lui Pacepa, are un efect devastator asupra regimului. Iar în 1988, pe fondul degradării continue a relaţiilor româno-americane, SUA retrage României clauza naţiunii celei mai favorizate. Evident, turneele lui Ceauşescu din 1987 în India, Bangladesh, Birmania, Nepal, Angola, Zair şi Congo sau cel din 1988 care l-a condus prin Ghana, Liberia, Guineea, Mauritania, mai târziu prin Kenya şi Tanzania nu puteau compensa, dimpotrivă chiar, ostracizarea sa.

Ironia sorţii face ca, în disperare de cauză şi în completă derută, Ceauşescu să-şi exhumeze sentimentele internaţionalismului proletar şi să renunţe temporar, după aproape un sfert de veac, la retorica sa despre independenţă şi suveranitate şi să propună ”partidelor frăţeşti”, în august 1989, în momentul în care la Varşovia un premier necomunist forma guvernul, o întâlnire care să dezbată situaţia Poloniei şi a socialismului în general. De fapt, circumstanţele în care se găsea, unele provocate de el însuşi, altele pe care trebuia să le suporte, invalidau total singurele două ipostaze posibile pentru Ceauşescu, de comunist intransigent şi de înverşunat naţionalist dar îl propulsau implacabil drept candidat sigur la dispariţia din istorie. Rămânea ca după decembrie 1989, în politica externă românească, succesorii să reconstruiască ceea ce fusese compromis, să construiască o nouă politică externă şi să fructifice aspectele pozitive care mai subzistau discret.

Politica externă a României după 1989

Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, în anul 1989, a reprezentat, fără îndoială, un fenomen cu consecinţe majore atât pentru statele implicate, cît şi pentru sistemul relaţiilor internaţionale în ansamblu. Societăţile est-europene şi-au modificat dramatic ierarhiile încă o dată într-o jumătate de secol, şi fracturi sociale etnice ori religioase, mai vechi sau mai noi, au tulburat evoluţia unor regimuri politice care descopereau sau redescopereau valorile libertăţii şi regulile democraţiei. Organizaţia Tratatului de la Varşovia, care securizase regimurile comuniste din centrul şi estul Europei s-a destrămat în scurt timp, şi noile state democratice au cunoscut din nou un deficit major de securitate, într-o perioadă marcată de evenimente complexe ale finalului Războiului Rece. Sistemele economice ale statelor din această zonă, centralizate şi ineficiente, au fost rapid înlocuite de un mediu de afaceri, tentant, profitabil, dar şi sursă a unor puternice dezechilibre sociale cu rezonanţă în viaţa politică internă şi în relaţiile internaţionale.

Într-un cuvânt, România, precum alte state din estul Europei, a fost pusă, după 1989, în faţa unor imense provocări interne şi externe, iar politica sa externă a conţinut, în mod inerent, în condiţiile schimbării dramatice a substanţei ideologice, atât elemente de continuitate, cât şi de schimbare profundă.

În acest sens, diplomaţia românească a continuat să promoveze principiile şi valorile tradiţionale specifice unui actor internaţional responsabil – respectarea independenţei, integrităţii teritoriale naţionale şi suveranităţii naţionale, cooperarea pe baza încrederii şi a respectului reciproc, respectarea principiilor şi normelor de drept internaţional – atât în demersul constant de consolidare şi dezvoltare a relaţiilor cu statele vecine, cât şi în calitate de membru al unor organizaţii şi instituţii internaţionale. Totodată, politica externă a României a fost treptat redimensionată pe baza unor principii noi – loialitatea faţă de valorile democraţiei şi libertăţii, modernizarea României în interesul cetăţenilor săi, promovarea standardelor de stabilitate democratică în regiune – şi, deci, reorientată în vederea atingerii unor noi obiective strategice.

În acelaşi timp, urmare directă a mutaţiilor produse după anul 1989, sistemul decizional responsabil cu politica externă a României a fost modificat substanţial, într-un registru specific democraţiilor moderne. Astfel, alături de şeful statului, au primit un rol decizional mult mai complex şi diverse ministere şi agenţii guvernamentale, precum şi Comisiile permanente ale Parlamentului. Ministerul Afacerilor Externe a fost reorganizat şi i s-a acordat un mandat mult mai amplu, nu numai de reprezentare şi gestiune a afacerilor externe ale României, ci şi de planificare şi implementare a strategiilor privind acţiunea în mediul internaţional. A apărut o unitate decizională dedicată securităţii naţionale (Consiliul Suprem de Apărare a Ţării), precum şi o serie de departamente ale integrării Europene în cadrul structurilor executive, dovadă clară a unei noi abordări, profesioniste şi democratice a politicii externe româneşti după 1989.