Așa cum marxismul a pătruns în Rusia țaristă prin cercuri intelectuale burgheze – erau de altfel singurele material capabile să ”dezbată idei noi” – tot așa neo-marxismul cultural pătrunde în Europa actuală printr-o burghezie academică prosperă, care înlocuiește internaționalismul proletar printr-un internaționalism global, multicultural.
Noul front ideologic ”progresist” e la fel de dogmatic și intolerant ca și strămoșul său cu trăsături leniniste. El taxează drept ”fascism” orice atitudine care i se opune și reduce ideea europeană la propria agendă, fără alternativă.
Dacă le amintești progresiștilor că UE s-a născut prin politicieni creștin-democrați, îți vor spune că azi Europa nu mai e creștină și că orice renaștere a creștinismului ar periclita democrația. În optica progresistă, de pildă, xenofilia creștină e de fapt xenofobie, pentru că vechile partide creștin-democrate mărturiseau implicit adevărul creștinismului, așadar prioritatea lui.
Iată însă că, în epoca post-adevărului, creștinismul – vizibil liant spiritual al civilizației europene – nu mai are drept de cetate. Ni se spune că putem fi europeni și dacă îmbrățișăm orice altă religie sau niciuna. Genul acesta de entorsă identitară împinge mulți cetățeni din statele-membre UE spre o radicalizare compensatorie.
În loc să calmeze jocul prin dialog sincer (de pildă prin analiza cauzelor reale care au provocat Brexit, în afara mantrei stângiste conform căreia ”masele needucate” au fost manipulate de populiști eurosceptici), tabăra progresistă crede că va consolida proiectul UE dacă face o listă cu statele recalcitrante, care ar trebui ”excluse”, pentru că nu aderă unanim la ortodoxia corectitudinii politice. Întrucât nicăieri nu există unanimitate în jurul acesteia, mi-e teamă că UE nu va fi mereu mai puternică, așa cum ne dorim, ci tot mai divizată, deci mai slabă și irelevantă.
