Nu mai este la modă să-ți iubești baștina?
Unii exponenți ai societății noastre contemporane fac eforturi de a neglija sau chiar a nega relațiile spirituale cu locurile unde ne-am născut și unde am crescut. E la modă azi să declari că „Unde-mi este bine, acolo e patria sau baștina mea!”. Este o formă rudimentară de materializare a spiritualității ombilicale materne. Nu odată am fost catalogat drept demodat sau deplasat că-mi iubesc baștina, sătenii, dealurile și văile copilăriei. Toate acestea încă multe, chiar multe generații, mai poartă pecetea copilăriei. Este o lege firească divină ca omul să se simtă foarte bine în mijlocul naturii, în liniștea pe care ți-o poate aduce ea, la sat această stare se amplifică.
Pentru mine baștina nu este doar aria geografică sau locul indicat în certificatul de naștere, pământul care m-a născut, unde am copilărit, sau de unde am învățat să zbor. Baștina este epicentrul spiritual patern și matern, leagănul trecutului, prezentului și viitorului meu. Chiar dacă părinții nu mai sunt printre noi, oricum, ei sunt vii în amintirile și lacrimile mele, în emoțiile și sentimentele mele, la locul de odihnă, unde sunt ei acum, din mijlocul cimitirului de la Ciuciulea. Păcat nu este doar negarea sau neglijarea baștinei, este unul și mai mare: însingurarea părinților. Tendința de urbanizare forțată de starea și posibilitățile economice orășenești dau altă ipostază satelor. Au o față mai tristă, mai îmbătrânită, mai mult decât în copilăria mea.
Satul meu cu dealuri și hârtoape e ca tinda raiului
Cum pot să dau uitării satul în care s-au format caractere și personalități ce au făurit istorie. Pretenția copilărească că sunt născut în cel mai frumos sat nu m-a abandonat niciodată. Chiar dacă am observat de mic că pământul continuă dincolo de orizontul-hotar al satului, dincolo de hârtoapele din Goloșei, Ponoare, Recea, Călin sau cel al Țiganului, dar și altele, oricum, continui să cred că noi suntem în centrul universului, poate doar al meu univers, dar oricum suntem. Pădurile de salcâm ce străjuiesc satul, nucii și aleea de molizi de la intrare, podul ce taie apa din valea Glodeniului și, în general, relieful ridicat al Ciuciulei, și azi îmi se creează impresia că poate fi considerat pe bună dreptate tinda raiului. Ajungând în sat nu mai dorești să pleci. Cu bucurie azi constat că mulți din cei care ne-au vizitat baștina confirmă acest gând al copilăriei mele mature.
De la părinți am învățat să fiu OM și să-i cinstesc pe cei valoroși
Cum să-mi părăsesc părinții, chiar și acum când au plecat în altă lume, de la care am învățat să fiu OM, să fiu mândru de satul și neamul meu. Nici prin cap nu-mi trece acest gând. Părinții mei, Pavel și Liuba, sunt cei care-mi vorbeau legendar despre boierii Leondari și Buznea, mai ales când bătătoream cărarea spre biserică, vecină și ea cu conacul boieresc. Îmi vorbeau despre părintele Dionisie Jucov, despre biserica și școala satului. De fapt, biserica din sat construită de boierul Gheorghe Leondari mi-a relevat universul misiunii mele pastorale: slujbele lungi, cântările mai mult psaltice decât liniare și răbdarea părintelui Leonid Buzdugan mi-au colorat și amplificat sentimentele mele religioase. Și azi, când văd deja copii în altar, îmi amintesc și eu de biserica din sat, de faptul slujirii noastre precoce la jertfa Domnului. De la tata am moștenit câteva lucruri esențiale: bucuria slujirii Domnului, dragostea excesiv nepătimașă față de albini și vârtoşia de a fi bărbat. Aceasta a fost baza, iar de la mama am moștenit restul. MAMA: ea rămâne a fi în continuare cea mai vizibilă și trăită icoană a Maicii Domnului: mâinile bătătorite, picioarele ostenite, spatele gârbovit de griji și năframa cu miros de hărnicie, colțurile acesteia încă mai păstrează umezeala lacrimilor. Așa mi-o închipui eu pe Maica Domnului, care ajută oamenii de pe pământ ce sunt în suferință, am mare speranță că nu greșesc.
Nu pot uita nici mâinile calde și dăruitoare de carte ale soților Bucliș, Olga Nicolaevna și Boris Vasilevici, care m-au învățat a scrie și a citi. Au trecut peste treizeci de ani, dar de fiecare dată când adie un miros tardiv după un fum de țigară, gândul meu fuge la părintele școlii mele primare, Boris Vasilevici și se așază cuminte în banca care păstra amprenta călimării din interbelic, aceste relicve erau amplasate în școala de lângă biserică. Dna Olga Nicolaevna, cu acele mâini sortite și bătătorite de pedagogie, cuprindea mâna ei în jurul mâinii mele și împreună rotunjeam literele și cifrele. Regret că nici ei nu mai sunt printre noi, regret că nu am mers să-i vizitez când își așteptau discipolii. Nu e ușor să fii singur la bătrânețe, când prin palmele tale s-au frământat atâtea și atâtea suflete. Băncile de culoarea unui albastru de Voroneț, clădirea școlii parohiale unde au învățat mari personalități ca familia preotului Ignatovici și a dascălului Mihailovici, pedagogi și colegi de clasă, vecini și toți ciuciulenii îmi țin aprinsă flacăra nostalgiei vremurilor de atunci. Fiecare din noi are în școală un mentor, care i-a educat, pe lângă dragostea de carte, nădejde și curaj. Merită să amintesc de dna Maria Nicolaievna Curoș, profesoară de limba și literatura română, care mi-a sădit dragostea de carte și de lectură. Datorită ei astăzi am adunat o bibliotecă personală impresionantă, m-a învățat să iubesc cărțile, ca apoi ele să mă iubească pe mine. Mereu îmi amintesc de imboldul ei, dorindu-mi și pe această cale să-i mai mulțumesc odată.
Chiar dacă după unii pedagogi n-am fost la nivelul așteptărilor lor (pentru mine atunci era greu să îmbin trăirea creștină cu doctrina ateistă), totuși, aceasta nu m-a împiedicat să-mi iubesc și mai mult cuibul copilăriei. Majoritatea dintre acești pedagogi nu au primit mulțumirile mele, nu am reușit, dar sunt nelipsiți în rugăciunile mele în pomelnicul elevului lor, care, prin pronia dumnezeiască a ajuns să fie slujitorul Domnului. Pedagogii se bucură ca și părinții de rezultatul muncii lor. Azi mă închin celor care încă se jertfesc la strana cărturăriei tinerilor ciuciuleni. La Ciuciulea avem mulți pedagogi cu vocație, ei continuă să formeze personalități.
O copilărie curată naște oameni mari
Cum să uiți de toate aventurile petrecute la marginea satului Ciuciulea, de mersul la cireadă, rânduitul cu vacile, de scrisorile de dragoste copilărească, de alergatul prin ploaie și de mustrarea primită de la părinți. Cum să uiți de Grădina Zoologică de la Ciuciulea, de maimuțe, de cămile, urşi, lupi și alte animale. Baștina este izvorul nesecat al reflectării noastre spre viitor. Dragostea de toate acestea ne-au făcut pe mulți ciuciuleni să ne coagulăm în jurul unei asociații, ca împreună să reușim a ridica la înălțimi valorile încă irealizate ale ciuciulenilor. Noi am născut cei mai mulți ambasadori ai satului, care ne poartă cinstea. Cine nu a auzit de Valentina Cojocaru, de Veronica Grigoraș, de Valentina Vatavu, de Olga Pârgaru, de Vitaile Ciobanu, Alexei Leahu sau de descendenții familiei Jucov: Titus și Vitalie. Sunt și mulți alții pe care nu-i numim din modestie.
A trecut timpul nemilos cu noi. Cei mai mici de atunci, azi avem familiile noastre, avem profesii, avem de toate. Dorul și nostalgia de copilărie mă urmărește mereu. Aș lăsa la Chișinău diplomele de doctorat și alte studii, aș pleca la Ciuciulea ca să merg vreo zi două cu vacile, să-mi amintesc de stâna din Ponoare – cum dădeam oile la strungă, de prisaca din hârtopul lui Călin, de pădurea de aluni din valea lui Galanu, de toate iazurile din jurul satului, care mi-au făcut copilăria poveste.
Toate cărările spre veșnicie se duc prin amintirile de casa părintească, de colegii de grădiniță și clasă, de pedagogi și vecini. Nu pot da uitării ulițele prin care m-au dus pașii în copilărie. Avem datoria noastră de a rămâne în gestul recuperării istoriei prin expunerea ei. Iar la Ciuciulea sunt invitați toți dornicii de cultură, frumos și cumsecădenie. Acesta e satul în care m-am născut.
Pr. Viorel COJOCARU,
parohul „Biserica Inimii Tăcute”,
slujitor la biserica ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”,
Chișinău
Revista „Natura”, noiembrie 2023, p. 9.
