Ţipătul de groază al neamului nostru, smuls din propria casă şi aruncat în Siberiile de gheaţă, mă cutremură. Îl aud din depărtarea celor 72 de ani de umilinţă şi nedreptate.

 

Ţipătul bunicilor, părinţilor şi fraţilor mei sparge tăcerile, nepăsările, laşităţile şi uitările colective. Chipurile îndoliate ale Basarabiei şi Bucovinei, încremenite în rama altor vremuri, mai adună în ele suferinţa, spaima şi drama a milioane de oameni.

 

Slujbele rare de veşnică pomenire a victimelor, tămâierniţele lăsate pe mormintele acoperite de floarea de nu-mă-uita, rugăciunile desprinse din sufletele bătrânilor, dangătele de clopote împrăştiate peste localităţile semipustii, şuierul unui tren al morţii din acel îndepărtat şi înfiorător iulie 1949 — toate răscolesc anii ascunşi sub jăratecul stins de vremuri, rescriu pomelnicele mototolite din biserici, trezesc amintirile rudelor înlăcrimate şi readuc acasă, în familie, oamenii dragi din fotografiile îngălbenite.

 

Tresar: ochii albaştri ai bunicii mele Anica, din neant, mă privesc cu aceeaşi blândeţe şi dragoste, ca în ziua când a revenit acasă, după îndelungatul surghiun siberian. Reîntoarcerea martirilor noştri la vatră, după lungi ani de calvar, însemna că Basarabia şi Bucovina de Nord rămâneau în cărţile sfinte, îşi păstrau mai departe limba, credinţa, memoria şi identitatea românească. Dar cu ce preţ oribil: al elogierii ocupantului, al sufletului scos la vânzare, al colaboraţionismului greţos, al rezistenţei singulare, al sacrificiului individual şi al tributului de sânge…

 

Cu ce învăţăminte s-au ales moldovenii, după 72 de ani de la cea mai odioasă crimă în masă comisă împotriva lor? În ce măsură ei au dorit şi au avut voinţă să evalueze trecutul sovietic, să cunoască în care capete şi laboratoare politice a fost gândit şi conceput genocidul împotriva Basarabiei, să regândească atitudinea lor colectivă faţă de crimele şi experimentele diabolice ale Kremlinului făcute asupra a peste 4,3 milioane de suflete? Ce nu cunosc încă moldovenii? Ce fel de documente sau informaţii le lipsesc la cei de sus și de jos, ca să îndrăznească să solicite despăgubiri pentru pierderile uriaşe, cu câtă agheasmă să-i stropim ca să poată deosebi fratele de ocupant, binele de rău şi victima de călău? Or, întrebările ar putea fi fără de rost, adresate unei populaţii îndoctrinate, care încă îşi mai plânge stăpânul pensionat.

 

O societate ieşită din închisoarea comunistă, din ideologia şi minciuna rusească, rămâne încă mult timp schilodită mintal, fiind bântuită şi dominată de şabloanele de gândire primitivă. Prejudecăţile şi stereotipurile formate în anii de ocupaţie sovietică s-au imprimat foarte adânc în capul moldovenilor, ele trecând de la o generaţie la alta fără prea mari transformări ale modului de viaţă, adus în Basarabia la 28 iunie 1940 de aparatul represiv şi administraţia rusească. Atitudinile colective, sfidătoare, inclusiv ale autorităţilor faţă de victimele regimului comunist, faţă de deportaţi şi urmaşii lor, sunt o dovadă vie că otrava educaţiei şovinist-comuniste mai persistă. Lăsând la o parte miturile, nostalgiile şi propaganda imperială, haideţi să clarificăm ce mod de viaţă şi ce model nou au adus „eliberatorii”, care ar fi elementele-cheie definitorii ale comunismului sovietic?

 

După ce s-au deschis arhivele şi au apărut în spaţiul public documentele stropite cu sângele a peste o sută de milioane (!!!) de victime, devine clar şi pentru miopi că — teroarea roşie, ura intransigentă faţă de duşmanul de clasă, spaima paralizantă de sus până jos, rusificarea totală, ateismul şi minciuna atotcuprinzătoare — constituiau fundamentele orânduirii noi, comuniste. Asasinatele în masă, deportările, foametea organizată, lagărele de exterminare serveau ca instrumente sigure pentru înspăimântarea popoarelor captive şi instaurarea puterii sovietice.

 

În perioada interbelică, basarabenii au avut norocul să fie cetăţeni români şi, trăind într-o Ţară democratică, nici nu-şi puteau imagina asemenea experimente sociale şi anomalii oribile. Ei credeau în Dumnezeu şi, unii, chiar în Rusia ortodoxă. Invazia bolşevică din iunie 1940 i-a prins fără imunitate la minciuna oficială şi propaganda diabolică a Kremlinului. Când l-au văzut pe Ivan în casă şi pe masă luându-le pâinea de la gura copiilor, dând foc la biserici şi împuşcând lume nevinovată, era târziu. Cele trei valuri de deportări (1941, 1949, 1951) ale băştinaşilor în Siberia, organizate de „eliberatori”, transformarea tinerilor basarabeni în carne de tun (martie 1944 – mai 1945), foametea artificială declanşată de Kremlin (1946-1947), prigoana şi represaliile împotriva intelectualilor, gospodarilor, preoţilor, — toate, timp de un deceniu, au generat pierderi în morţi şi refugiaţi de peste un milion de oameni valoroşi, au golit Basarabia de elitele româneşti, creând condiţii deosebit de favorabile pentru apariţia mancurţilor, a cozilor de topor şi a mutanţilor cu stea în frunte. Nenorocirile organizate de regimul comunist pe pământurile noastre, în urma cărora populaţia subjugată îşi pierdea memoria, elitele şi îndrumătorii, erau prezentate ca eliberare, sacrificii şi beneficii în numele salvării moldovenilor de „sub români”. Aceste cumplite nenorociri au intrat în propaganda zilnică, în manualele şcolare ca nemaipomenite acte de eroism, progres şi umanism ale fratelui mai mare, devenind o dominantă a mentalităţilor colective din Basarabia sovietică.

 

Necunoaşterea şi falsificarea istoriei naţionale, împreună cu agitaţia năucitoare, cultivarea românofobiei, spălarea creierilor şi îndobitocirea mulţimilor speriate devin o normă obligatorie. În scurt timp, Moscova construieşte în Basarabia ocupată, incubatoarele ei şi, din materia primă locală, rămasă după deportări, foamete şi asasinate, — din scursura cominternist-antiromânească, din linguşitori, inculţi, trădători, bandiţi, trântori, analfabeţi — începe să modeleze şi să producă „oameni noi” – moldovenii sovietici, de tipul Ivan Bodiul, Piotr Lucinschi, Vladimir Voronin sau Igori Dodon. Din asemenea specimene, în iulie 1949, la comanda şi sub bagheta Rusiei staliniste, bodiuliştii, lucinschiştii şi dodoniştii locali întocmeau listele gospodarilor şi, împreună cu stăpânii lor, participau la cea mai monstruoasă crimă împotriva populaţiei paşnice. Aceste simple şi durute adevăruri se cer a fi înţelese de toţi cei care astăzi locuiesc pe teritoriul R. Moldova, dacă vor să se vindece de şovinism, ură, românofobie şi să se inte-greze într-o lume liberă şi civilizată.

 

Bat clopotele din depărtarea veacului nedrept şi sângeros. Crucile putrezite s-au prăbuşit peste mormintele părăsite din Siberiile de gheaţă. Iarba uitării a acoperit gropile comune şi urmele lagărelor de exterminare. Umilinţele şi suferinţele bunicilor, părinţilor şi fraţilor noştri au fost luate cu ei în ţărâna din cimitire. Poate, singura lor împăcare, după ce s-au văzut călcaţi în picioare de străini şi de moldovenii sovietici, a fost că au murit acasă, nu în Siberia sau Kazahstan. Ei, gospodarii şi intelectualii, fruntea şi elita Basarabiei româneşti, stigmatizaţi ca duşmani ai poporului, ca bandiţi şi criminali, arătaţi cu degetul de orice lichea sau parazit, nu au mai cunoscut până la sfârşitul zilelor nici scuzele statului sovietic, care le-a distrus viaţa, nici căldura baştinei şi a băştinaşilor după reîntoarcere, nici reabilitarea umană şi nici despăgubirile reale. Nesimţirea autorităţilor şi răutatea oamenilor le-au transformat viaţa într-o deportare neîntreruptă. Suferinţa lor, se pare, nu a încetat nici după moarte. Şuierul trenurilor sinistre se mai aude prin cimitirele basarabene. Şi se va auzi atâta timp cât societatea moldovenească nu-şi va cinsti elitele decimate de regimul de ocupaţie, nu va obliga Moscova să-şi recunoască crimele monstruoase şi să ofere despăgubirile, care, chiar dacă ar fi de miliarde de dolari, nu ar acoperi decât o picătură din suferinţele nedreptăţiţilor şi din pierderile uriaşe, incomensurabile, ale Basarabiei.

 

Iertaţi-ne dacă, de dincolo de morminte, din înalturi, ne auziţi rugămintea. Pace Vouă…

Alecu Reniţă