Dezbaterea privind schimbările globale a pornit de ceva vreme şi a intrat deja în corpusul comun faptul că vorbim sigur de o înfruntare democraţii-autocraţii şi SUA-China.

 

 

Dar nu ne mai aflăm nici la primii paşi ai pivotării spre Asia a lui Obama – care a revenit iute în Europa ca să-şi caute aliaţi, trimiţându-şi vicepreşedintele de la acea vreme, pe Joe Biden, mult mai pregătit, experimentat şi rutinat spre a face joncţiunea şi coagularea pe linie euro-atlantică.

 

A venit apoi administraţia Trump, pentru care China a fost inamic declarat, faţă de care a încercat abordări constrângătoare şi un război comercial şi economic până la pandemie, când a identificat şi tema responsabilităţii pentru morţii şi pierderile economiei globale. Dar tot revenind spre aliaţii euro-atlantici şi dând forţă QUAD, formatului patrulateral alături de Japonia, Australia şi India. În fine, Administraţia Biden a venit din prima în Europa, pentru a reclădi alianţa multilaterală a democraţiilor, care să aibă forţa şi capacitatea de a domina la nivel global disputa cu China.

 

BĂTĂLIA MODELULUI DEMOCRATIC AL LIBERTĂŢII ŞI LUMII REGULILOR CU AUTOCRAŢIA ŞI BUNUL PLAC AL MARILOR PUTERI AUTOCRATICE

Astăzi vorbim despre o miză egală cu bătălia unei generaţii pentru a determina formula lumii în care vom trăi: a libertăţilor, drepturilor individuale şi proprietăţii sau cea a autocraţiilor, constrângerilor, limitărilor şi bătăliei cu oligarhii şi companiile de stat ale potentaţilor regimurilor Putin sau Xi Jinping şi altele similar? Iar această confruntare care sperăm să nu se precizeze – există oricând varianta acomodării Chinei la lumea bazată pe reguli şi a Rusiei la un anumit nivel de respectare a drepturilor şi libertăţilor omului – are câteva puncte cheie similare a ceea ce s-a petrecut în cel de-al Doilea Război Mondial la Pearl Harbor – determinarea intrării Americii în Război, pe frontul din Pacific şi pe cel European.

 

Marile puncte de ruptură ale confruntării globale rămân Ucraina şi Taiwanul. În toate aceste cazuri emblematice nu sunt implicate doar Statele Unite, ci şi Europa, cu tot cu Marea Britanie, şi democraţiile din Indo-Pacific. Pentru că ele sunt cazuri indicatoare ale perspectivelor de evoluţie a lumii. Iar fiecare are greutatea sa simbolică şi de relevanţă globală.

 

Mai întâi, Ucraina e punctul de rupere şi al adevărului în relaţiile Occidentului unit – SUA-Marea Britanie-UE – cu Rusia lui Putin. A ceda înseamnă să schimbi balanţa de forţe şi să abdici de la principii şi valori în raport cu bădăranul din sistem, Rusia, pusă pe distrus acorduri şi creat haos doar-doar va fi luată în calcul în marile înţelegeri globale şi în marea guvernanţă globală care se precizează în viitor. Şi unde greutatea sa strategică şi mai ales componenta economică ce o susţine nu o recomandă.

MIZA UCRAINEI: CÂT VALOREAZĂ PRINCIPIILE ŞI VALORILE OCCIDENTULUI DEMOCRATIC

În Ucraina, Rusia doreşte să obţină prin forţă câteva lucruri, măcar de la europenii angrenaţi în formatul Normandia, dacă nu de la Washington, Londra sau Kiev: recunoaşterea tacită a anexării Crimeii/Crimeea parte a Rusiei; neimplicarea Rusiei în conflictul din Donbas – mediator, nu parte; separatismul din Donbas şi noile republicuţe versus războiul ruso-ucrainean din Estul Ucrainei; dreptul de decizie, suveranitate limitată, sfere de influenţă şi interese privilegiate a Rusiei în spaţiul post-sovietic.

 

De partea cealaltă, Occidentul, în forma sa unită – dar cu nuanţe evidente, mai ales în privinţa europenilor, ar dori o bună relaţie cu Rusia şi afaceri care să continue, vezi ultima propunere franco-germană pentru un summit cu Putin – doreşte afirmarea principiilor şi valorilor sale, inclusiv dreptul internaţional, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Ucrainei, şi dreptul său de a-şi alege soluţia pentru securitatea şi prosperitatea propriilor săi cetăţeni – chiar dacă asta înseamnă admiterea în UE şi NATO. Fireşte că aici nu ar strica să vedem şi Ucraina făcând paşi importanţi spre aceste valori, or reformele din ultimii ani, chiar cu o majoritate substanţială în Parlament, Rada Supremă, au lăsat de dorit.

 

În ambele cazuri, câteva linii roşii au fost puse pe masă: dacă Rusia continuă agresiunea sub orice formă, teritorială sau maritimă, împotriva Ucrainei, aceasta va primi sprijin politic, militar, armament, pregătire şi asistenţă pentru a se apăra şi a aduce costuri majore agresorului rus; dacă Ucraina va încerca să-şi recupereze teritoriul prin forţă, va pierde sprijinul Occidentului; în plus, toleranţa pentru orice acţiune provocatoare a Rusiei, ilegală sau hibridă, împotriva UE, statelor europene sau statelor terţe, a dispărut definitiv, după reuniunea Consiliului European din 24-25 iunie.

 

Semnificaţia şi relevanţa Ucrainei a fost conştientizată de către toate statele europene, cu ocazia dezbaterii în forţă din weekendul trecut. Şi aici şi aplicarea deplină şi cu bună credinţă a acordurilor de la Minsk, nu în varianta interpretării ruse, e condiţie obligatorie pentru orice fel de angajare a Rusiei de către europeni. Iar abordarea unitară, ba şi conjugată cu cea a SUA, Marii Britanii şi altor actori democratici globali devine obligatorie.

 

TAIWANUL – HÂRTIA DE TURNESOL A LUMII VIITORULUI

În privinţa Taiwanului, miza a crescut odată cu anunţul Chinei care marchează dorinţa recuperării insulei cu forţa, până în 2027, la centenarul fondării Chinei comuniste. Se mai adaugă acţiunile în Hong Kong şi Macao şi dispariţia autonomiei administrative democratice în cele două enclave preluate de la britanici, ba chiar ideea unui stat, două sisteme este discutată astăzi şi distrusă fundamental.

 

Nici acţiunile interne pe teritoriul chinez, represaliile asupra Tibetului şi construirea unei formule de Dalai Lama alternativ, sau represaliile asupra uigurilor, utilizarea tehnologiei şi strategiilor de recompense pentru conformism şi puncte pentru comportament social adecvat aşteptărilor şi loialităţii faţă de Partidul Comunist şi liderul Xi Jinping, nu sunt încurajatoare. Cât despre întărirea capabilităţilor maritime, flotila “civilă” de pescuit utilizată de către Armata chineză şi Guangzhou, ca şi provocările la adresa tuturor statelor din Marea Chinei de Sud, şi acestea adaugă la neliniştile globale în privinţa Chinei.

 

Taiwanul şi-a anunţat deja populaţia să se pregătească de invazia chineză. Deja peste strâmtoarea Taiwanului şi în zona de frontieră creşte numărul de zboruri provocatoare ale escadrilelor de avioane chineze. Provocarea libertăţii zborurilor aeriene, prin introducerea zonelor exclusive de identificare de către China şi a libertăţii de circulaţie, prin limitările maritime, arată perspectivele provocărilor şi înfruntării cu China.

 

Dacă Taiwanul devine punctul fierbinte care determină viitorul reaşezărilor din Indo Pacific, acelaşi punct fierbinte va genera şi perspectiva reaşezării lumii. Dacă Taiwanul este cucerit de către China şi reintegrat în statul comunist, pierzându-şi atributele de stat democratic, cu economie liberă de piaţă, aceasta ar fi o lovitură importantă dată prestigiului Americii. Şi Occidentului democratic, în întregimea sa. Oricât s-ar preciza aceste ameninţări, aici se află cele mai importante diferenţe de abordare şi opinii europene.

 

Abordarea schematică a unor state europene, al căror reprezentant vizibil rămâne Emmanuel Macron şi politica de inspiraţie gaullistă şi anti-americană a Franţei, este că Europa nu trebuie să lupte pentru hegemonia americană. Desigur e o formulă apreciată şi aplaudată şi la Moscova, şi la Beijing – apropo, ca mai toate iniţiativele Franţei ultimilor 4-5 ani, de la Europa de la Lisabona la Vladivostok şi paritatea euro-atlantică în NATO. Dar ea nu se rezumă la discuţia şi dezbaterea despre hegemon, odată ce Statele Unite au aceptat că nu sunt unul, că nu au resursele şi forţa de a fi un hegemon, că doar conjugarea eforturilor tuturor democraţiilor, în varianta multilaterală, poate duce la capacitatea de a contrabalansa autocraţiile, cu precădere China, şi de a impune respectarea lumii bazate pe reguli sau de a crea noile reguli în zonele neacoperite normativ, precum tehnologiile disruptive, zona cibernetică, a Spaţiului, a Arcticii şi, în general, securitatea tehnologică, menţionată cu generozitate şi în mod amplu în acordul SUA-UE din documentul final al summitului de marţi, 15 iunie.

 

Deci confruntarea cu China este o luptă existenţială pentru toate democraţiile, pentru lumea bazată pe reguli şi pentru perspectivele cetăţenilor din aceste state de a trăi liber în viitor, nu constrânşi de criterii de control al datelor la nivel global de către China şi alterare a minţilor şi realităţilor prin războiul informaţional al Rusiei, cu precădere. Aici e diferenţa de interpretare care urmează să fie clarificată prin multiplele grupuri de lucru comune, grupuri de acţiune, comisii de nivel înalt sau de experţi, create în cadrul summitului UE – SUA. Până atunci, măcar echilibrul şi statu quo-ul în relaţia cu China trebuie menţinut. Până există o conştiinţă comună şi acceptare unanimă a acestor realităţi.

 

De aceea şi Ucraina, dar mai ales Taiwanul, devin bătăliile generaţiei pentru perspectiva de reaşezare a lumii viitorului.