Tatăl cunoscutei pictorițe și scriitoare Lena Constante (care a indurat ani grei de temnița comunista, autoarea carții „Evadarea tacuta”), Constantin Constante, a traversat Rusia, in tren, impreuna cu familia sa, in primul an al revoluției bolșevice, de la Odessa, la Murmansk. El povestește in memoriile sale ca,  pe parcursul calatoriei, ajunși la Samara, au aflat despre una dintre acele incercari de „socializare a femeii de la 20 la 36 de ani”. Iata ce insemna aceasta mai exact: „Am intrebat, de curiozitate, pe unul din acești extremiști cum ințelege aplicarea  acestui deziderat și iata explicația lui: «Se va crea – mi-a spus el – pe langa fiecare soviet cate un comisariat al dragostei publice. Fiecare cetațean sovietic va avea dreptul la un bon de dragoste pe zi. Cu acest bon el se va prezenta femeii socializate care va fi obligata sa i se puna la dispoziție , fara vreo opunere și fara plata, in schimbul bonului eliberat de comisariat. Ea este libera in aceeași zi de a accepta sau refuza pe al doilea candidat la insuratoarea de-o clipa… Copiii născuți din aceste impreunari vor aparține Statului Sovietic care-i va crește și-i va ingriji pana la varsta cand urmeaza sa fie repartizați școlilor sovietice sau la ateliere dupa aptitudini… Acești copii – continua interlocutorul meu –, neavand nici o afecțiune de familie, vor fi cei mai sinceri sprijinitori ai familiei sovietice care este Statul Sovietic». Aberațiuni ale unor creiere dezechilibrate ar fi singura explicațiune ce se poate da unor astfel de nazuinți”.

Psihologul german Wilhelm Reich, in lucrarea sa „Revoluția sexuala” (1934, I ediție) citeaza un pasaj din corespondența dintre Lev Troțki și Vladimir Lenin (1911), dedicat acestui subiect. Iata ce scria Troțki: „Fara indoiala, opresiunea sexuala este principalul mijloc de inrobire a omului. Atata vreme cat exista aceasta opresiune, nu poate fi vorba de adevarata libertate. Familia, ca instituție burgheza, și-a trait complet traiul. Trebuie de spus mai mult despre asta muncitorilor… ”. Lenin a raspuns: „… Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui sa fie eliminate… Avem ce invața de la sufragete: chiar interzicerea dragostei intre persoanele de același sex ar trebui sa fie eliminata”.

Contribuțiile bolșevicilor in domeniul sexualitații și-au spus cuvantul: odata cu victoria revoluției socialiste din 1917, s-a putut pune teoria in practica, cu indrazneala și, cel mai important, foarte repede.

«Țineți-o tot așa, tovarași!»

Mai multe prevederi ale bolșevicilor in domeniul „legislației sexuale”, chiar și astazi ar arata ultraliberale.La scurt timp dupa celebrele decrete „Despre pace” și „Despre pamant”, sunt emise decretele lui Lenin (la 19 decembrie 1917) „Cu privire la abolirea casatoriei” și „Cu privire la abolirea pedepsei pentru homosexualitate” (acesta din urma era parte a decretului „Cu privire la casatoria civila, copii și despre modificarea actelor de stare civila”). In special, ambele decrete confereau femeii „autodeterminarea materiala, precum și sexuala” și au introdus „dreptul femeilor la libera alegere a numelui și a locului de reședința”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuala” (al doilea nume „uniunea prin casatorie”), era posibil sa se incheie rapid și sa se desfaca la fel de ușor.

In anul 1919, directorul Institutului de Igiena Grigorii Batkis observa cu satisfacție: „Casatoria și desfacerea ei a devenit in mod exclusiv o chestiune privata… Cu bucurie putem vedea ca numarul de perversiuni sexuale (anormalitați), ca violul, abuzul sexual etc., ca urmare a emanciparii .. moravurilor, s-a redus foarte mult”.  Anume in acele vremuri a aparut și teoria iubirii, echivalenta cu „a bea un pahar de apa”.

Aceeași emancipare a moravurilor a mers atat de departe incat a provocat uimire chiar  la nivel mondial. De exemplu, scriitorul H.G. Wells, care a vizitat in acel moment revoluționar Moscova, mai tarziu, se minuna:„cat de simpla era chestiunea sexului intr-o țara a socialismului victorios, prea simpla”.

In paralel cu evenimentele revoluționare, in URSS, se organizau cu mare fast și alte sarbatori. De exemplu, la Petrograd (Sank-Petersburg), la 19 decembrie 1918, a defilat o parada a lesbienelor, care au aniversat un an de la decretul „Cu privire la abolirea casatoriei”. Troțki nota, in memoriile sale, ca Lenin a afirmat cu bucurie la auzul acestei vești: „Țineți-o tot așa, tovarași!”. La acea parada, se purtau pancarte de tipul: „Jos cu rușinea”. Acest apel, in cele din urma, a fost preluat și utilizat pe scara larga, in iunie 1918, atunci cand mai multe sute de reprezentanți ai ambelor sexe au marșaluit prin centrul Petrogradului complet goi.

Schimbarea relației dintre sexe in acele momente era de natura ampla. De exemplu, la ruperea relațiilor intr-o familie cu copii, pensia alimentara se platea numai timp de șase luni, și numai daca unul dintre parteneri era șomer sau cu handicap. Legislația privind sexele, in anii de dupa revoluție, se schimba in mod constant, se dezvolta, se actualiza, se completa. Astfel, Alexandra Kollontai, faimoasa ambasadoare sovietica, unul dintre  autorii „Codului cu privire la casatorie”, scria: „Cu cat mai mult dureaza criza sexuala, cu atat comporta un caracter cronic”. Și apoi adauga: „Educația sexuala in școli trebuie sa inceapa de la 12-13 ani. In caz contrar, ne vom confrunta tot mai mult cu astfel de excese, cum ar fi inceputul sarcinii la o varsta mica. Nu este o raritate faptul ca astazi se da naștere la aceasta varsta de 14 de ani”.

Guvernul bolșevic incepuse a da directive de introducere in   școli a educației sexuale. Dar, acest efort intalnea piedici, cum erau „inerția in gandire” in localitațile din adancurile Rusiei, precum și lipsa de profesori calificați, sexologi. Daca primul obstacol era intr-adevar dificil de manevrat, cel de-al doilea – deficitul de educatori sexuali – a putut fi gestionat, cat de cat. In Rusia au inceput sa vina sexologi din strainatate – in special din Germania. De exemplu, din 1919 și pana in 1925, in Uniunea Sovietica au ajuns aproximativ 300 de astfel de specialiști din strainatate. De exemplu, sexologul german Fanina Halle iși amintea: „URSS, in 1925, intr-adevar, mi-a aparut ca ceva fantastic. Acolo sa vedeți sfera de munca! Intreaga lume, și mai ales Germania ar trebui sa fie invidioasa pe ceea ce s-a intamplat aici. Atat de mult au avansat psihologia aplicata și sexologia aici, incat material pentru studiul lor va exista pentru mai mulți ani”. Printre altele, Uniunea Sovietica a fost prima țara din lume, care a recunoscut oficial teoria lui Sigmund Freud.

In același timp, nu au incetat dezbaterile cu privire la argumentele pro și contra ale iubirii libere. De interes au fost concluziile unui lucrator de partid, pe nume Markov, la conferința „Pentru mai multa igiena sociala” din 1924: „Va avertizez ca se prefigureaza un dezastru colosal, in sensul ca am ințeles greșit conceptul de «iubire libera». Ca urmare, s-a dovedit ca prin aceasta iubire libera comuniștii au tot facut copii… Daca razboiul ne-a dat o mulțime de oameni invalizi, iubirea libera prost ințeleasa ne va pricopsi cu niște monștri.”

Dar aceste argumente, din cand in cand se inecau in corul general al vocilor aprobatoare. In URSS, se tiparesc milioane de carți și broșuri cu privire la acest subiect (cea mai cumparata broșura din 1925 era una intitulata „Reflexele sexuale”, scrisa de un anume Enceanin). Se țineau seminarii. Temele unuia dintre ele erau, de exemplu: „1)E fireasca oare sexualitatea copilului? 2) Cum trebuie sa ințelegem și sa reglementam relația sexualitații copilului cu munca?”. In presa vremii se vorbea despre faptul ca „mai  inainte copiii se jucau de-a Armata Roșie, iar acum jocurile, din pacate, au devenit sexuale”.

La inceputul anilor 1920, se observa, de asemenea, o creștere a nașterilor de copii in afara casatoriei. Astfel, membrul de partid Lisenko, din Moscova, cita cifre care aratau ca, in capitala, in 1923, cel puțin jumatate dintre copiii nascuți erau in afara casatoriei. Insași familia, cunoscuta drept „celula societații” se inlocuiește cu termenul de „cuplu” (astazi aceasta coabitare se numește „casatorie civila”). In 1924, dupa datele deținute de Zeitlin, un angajat al instituției conduse de Troțki, „in orașele mari, „cuplurile”, in comparație cu familiile, alcatuiesc majoritatea”.

In același timp, pe scara larga, se ridica problema contracepției. Avorturile sunt binevenite, deoarece acestea „eliberau femeia”. Producția de prezervative crește de cateva ori in comparație cu nivelul din perioada pre-revoluționara. Academicianul Pavlov a efectuat experimente de sterilizare pe caini, in speranța ca in viitor va transfera experimentele pe poporul sovietic. O gramada de șarlatani confecționau noi contraceptive, pastile pentru potența sau ofereau femeilor inseminari artificiale.

Dupa cum s-a menționat mai sus, directivele „cu privire la igiena sociala” erau emise de Moscova, „la discreția muncitorilor”. Adica, in provincie, autoritațile trebuiau singure sa decida ce politici sexuale sa duca. Adesea, decizia lor era foarte interesanta…
De exemplu, in guvernul provinciei Reazani, in 1918, s-a emis un decret „Cu privire la naționalizarea femeilor”, iar in Tambov, in 1919 – „Cu privire la distribuția femeilor”. In Vologda, sunt puse in practica, astfel de dispoziții: „Fiecare membra a komsomolului, studenta la cursurile de calificare sau orice alta studenta, care  primește o oferta de a intra in relații sexuale, de la un komsomolist sau student la cursurile de calificare, aceasta ar trebui sa o duca la indeplinire. In caz contrar, ea nu merita titlul de studenta proletara”.

Prototipul familiei suedeze

Dar, desigur, revoluția sexuala a fost implementata mai complet in cele doua capitale ale Rusiei socialiste – la Moscova și la Petrograd. Avem tendința sa credem ca „familia suedeza”, adica coabitarea mai multor cupluri de ambele sexe este o invenție pur suedeza. Se pare, de asemenea, ca aceasta invenție este a noastra,  pur ruseasca.
Mai sus-pomenitul Batkis, in 1923, in broșura sa „Revoluția sexuala in Uniunea Sovietica”, a scris: „Obiectul pedagogiei sexuale in URSS este de a educa oameni sanatoși, cetațeni ai societații noastre viitoare intr-o armonie deplina intre inclinațiile naturale și marile provocari sociale care ii așteapta… Comuna proletara cu ale sale libertați ale relațiilor ar trebui sa-i ajute in acest sens”. Argumentul era ca odata ce casatoria era o relicva a trecutului burghez, comuna komsomolista era viitorul familiei.

„De la lumina, la intuneric”
Așa și-a intitulat articolul sau psihologul german Wilhelm Reich, articol dedicat prabușirii revoluției sexuale in URSS.

Intr-adevar, odata cu venirea la putere a lui Stalin, la sfarșitul anilor 1920, revoluția sexuala trece pe „nu”. Ca de obicei, pentru justificarea acestor acțiuni, comuniștii s-au folosit de autoritatea lui Lenin. Tot mai mult și mai mult, este reprodus un citat din conversația lui Lenin cu Clara Zetkin: „Deși eu sunt cel mai puțin ascet, dar pentru mine așa-numita «noua viața sexuala» a tineretului – și adesea a adulților – imi pare adesea burgheza, ca un fel de bordel burghez”.

Industrializarea URSS a inceput sa ceara ca individul sa nu-și mai piarda forțele in divertismentele sexuale, ci pentru construirea comunismului. „Moravurile ușoare” au inceput a fi oficial dezaprobate. Opinia publica din nou inclina sa creada ca „familia era celula societații”, iar baza ordinii era  monogamia.

Legislația sovietica ținea pasul cu opinia publica. Odata cu adoptarea constituției staliniste și-a pierdut puterea și decretul „Cu privire la abolirea casatoriei”. In anul 1934, avortul a fost interzis, iar in luna martie a aceluiași an, Kalinin a semnat o lege care sa interzica și sa sancționeze contactul sexual intre barbați. Apoi au inceput arestarile in masa ale homosexualilor in marile orașe ale URSS.

Educația sexuala in randul tinerilor s-a oprit, s-au oprit și lucrarile științifice cu privire la acest subiect. In URSS, vine un moment in care orice cetațean putea spune cu mandrie: „In țara noastra, sex nu exista…” (Aluzie la o emisiune televizata americano-sovietica, din 1986, in urma careia, aceasta ultima fraza ilara – raspunsul unei rusoaice la intrebarea americana – a ramas pe veci in vocabularul rus.  Intrebarea din partea americana era cum sta situația in URSS cu privire la reclama, ca la ei este toata sexualizata. O doamna a raspuns: „La noi, in URSS, nu exista sex”. Publicul a ras și a completat, „sex exista, nu avem reclama”. – n.tr.)

Sursa :http://stiripentruviata.ro

Sursa - URSS și revoluția sexuală

Fântâna Albă este localitatea de frontieră în care în ziua de 1 aprilie 1941 trupele NKVD au masacrat aproape 3000 de oameni. Aveau o singură vină: erau români și își doreau să treacă și să trăiască în România.

În 1941, agitatorii sovietici au răspândit zvonul că se deschide frontiera. Era de fapt o capcană, un test de loialitate față de Uniunea Sovietică. Un test pe care românii nu l-au trecut. Astfel, o coloană de aproape trei mii de bucovineni îmbrăcați în alb, cu preoți în față, cu icoane și steaguri a pornit spre graniță. La doi kilometri de frontieră îi așteptau mitralierele NKVD.

Sovieticii nu au recunoscut niciodată ce s-a întâmplat la Fântâna Albă. Nici după 1990 nimeni nu a încercat să lămurească situația. Doar o troiță ridicată în 2003 amintește de tragedia din ziua de 1 aprilie 1941.

Cei care au murit privindu-și țara de la graniță nu au morminte. Despre sfârșitul lor cumplit nu se vorbește la școală, la ora de istorie.

Sursa - 1 Aprilie Zi de Doliu: 77 Ani de la masacrul de la Fântâna Alba

În ianuarie 1994, în revista britanică Intelligence Digest, care se distribuie pe bază de abonamente pentru persoane selecţionate din mediile serviciilor speciale şi care cuprinde numeroase informaţii confidenţiale, a fost publicat un articol, de către redactorul şef, Joseph de Courey, referitor la un acord între Uniunea Sovietică şi Germania, încheiat cu prilejul unor discuţii secrete, la Geneva, în septembrie 1990. Cele două părţi au abordat problemele sferelor de influenţă în centrul şi estul Europei. Redactorul şef al revistei spunea că, ulterior, veridicitatea informaţiilor i-a fost confirmată şi dintr-o altă sursă, neaşteptată, care a dat gir informaţiilor iniţiale.

Astfel, în septembrie 1990, la Geneva, germanii şi sovieticii au căzut de acord asupra următoarelor decizii:

1.  Uniunea Sovietică nu se va opune dezmembrării Cehoslovaciei.
2.  Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania.
3.  Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est.
4.  Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după primul război mondial prin Tratatul de la Trianon, în faţa României, Ucrainei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei.
5.  Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei, pentru a o face mai atractivă decât vecinii ei.
6.  Uniunea Sovietică se angaja să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să accepte intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera economică germană de interese.
7.  Uniunea Sovietică era rugată să accepte unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii ucraineni ar desfăşura activităţi „distructive”.
8.  În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angaja să „nu fie activă” în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei.

Prăbuşirea lui Mihail Gorbaciov şi a Uniunii Sovietice, ca urmare a schimbării modului de promovare a propriilor interese de către Federaţia Rusă, a grăbit procesul de extindere a Uniunii Europene şi a modificat proiectele germano-ruse privitoare la centrul şi estul Europei. Noile proiecte apărute au fost elaborate pornindu-se de la premisele unificării europene şi extinderii cât mai adânc către estul bogat în resursele de energie, materii prime şi pieţe de desfacere care să alimenteze uriaşa economie europeană, mai ales pe cea a Germaniei.

Înţelegerile germano-sovietice din anul 1990, chiar dacă au născut planuri începute şi apoi trecute în conservare, se aseamănă izbitor cu Pactul Molotov- Ribbentrop. Deosebirea este doar de imagine. Clasa politică internaţională şi mass-media au condamnat în mod repetat şi vehement Pactul Molotov-Ribbentrop, ca şi dezmembrările Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei, din anii 1939-1941. În schimb, înţelegerile din 1990, dezmembrarea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei  şi încercările evidente de acelaşi fel din România, nu sunt combătute, ci, din contră, sunt privite pozitiv şi încurajate de forţe aparent nevăzute. Proiectele şi acţiunile politice sunt mult asemănătoare, pe alocuri identice, dar poziţia comunităţii internaţionale faţă de ele este nu numai diferită, ci uneori opusă. Acest lucru nu poate să ne facă să nu constatăm identitatea, în aceste cazuri, a politicilor hitleristo-comuniste din anii 1939-1940, cu cele din anii 1989-1990, ale regimurilor „democratice” din Germania şi Uniunea Sovietică, ale lui Kohl şi Gorbaciov.

Pentru unii aceste concluzii par dureroase. Este doar o percepţie datorată imensei manipulări a opiniei publice de pretutindeni, preocupare care înghite energii colosale şi reprezintă a doua mare cheltuială de resurse, după cursa înarmărilor. Când lumea va înţelege aceste realităţi, regimul politic „democratic” se va putea reforma şi, eventual, îşi va putea prelungi existenţa. După deceniile care au trecut de la înţelegerile germano-ruse, e timpul să examinăm cu seninătate aceste concluzii.

                                                                                              Prof. univ. dr. Corvin Lupu

(Articol apărut în „Vitralii-lumini şi umbre”-Revista veteranilor din serviciile române de informații, Anul IV, nr. 10/2012, pp. 37-38)

Acordul Bonn-Budapesta (19-23 august 1989)

În vara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi cu S.U.A., privitoare la unificarea ţării. Franţa şi Marea Britanie au încercat să se opună acestui proiect. În cadrul întâlnirii dintre preşedintele Franţei, Francois Mitterand şi cel al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, de la Kiev, din 6 decembrie 1989, a cărei stenogramă a fost dată publicităţii, Mitterand a arătat pericolul refacerii puterii Germaniei şi a exercitării unui control al ei asupra întregului centru al Europei. El l-a rugat pe Gorbaciov să nu sprijine proiectul german de reunificare, promiţând în schimb accesul Moscovei la fonduri mari prin Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare. Franţa şi Marea Britanie invocau şi necesitatea menţinerii Germaniei divizată pentru a nu-i crea probleme lui Gorbaciov, sprijinitorul politicii Occidentului, în faţa acuzaţiilor pe care i le aduceau grupările politico-militare şi de informaţii conservatoare de la Moscova, nemulţumite de faptul că preşedintele sovietic sprijinea promovarea intereselor occidentale.^[1] Pentru a-l sprijini pe Mihail Gorbaciov, Marea Britanie şi Franţa au sprijinit regimurile politice pro-sovietice din centrul şi estul Europei, cum a fost şi cazul sprijinirii grupării Iliescu-Militaru-Brucan de la Bucureşti.^[2]

Unii lideri din Republica Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales şefii Partidului Comunist, Erich Honeker (deloc) şi unii lideri ai Stasi, ca generalii Erich Mielke și Markus Wolff (greu). Era necesară o acţiune populară de anvergură care să convingă pe comuniştii radicali să accepte mersul evenimentelor spre reunificarea paşnică a ţării. Guvernul vest-german a conceput un plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est în cea de Vest. Pentru aceasta, cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a încheiat Acordul Bonn-Budapesta privitor la angajamentele de sprijin al Ungariei pentru reunificarea Germaniei şi al guvernului de la Bonn pentru reunificarea Ungariei cu Transilvania. Anterior, se purtaseră discuţii  intense, încheiate în jurul lui 19 august 1989. Prin acordul încheiat, Ungaria se angaja să deschidă graniţa cu Austria, permiţând est-germanilor, care intrau cu zecile de mii ca turişti în Ungaria, să treacă în vest. În schimb, Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania. Încurajarea germană şi siguranţa guvernului maghiar legat de interesul Uniunii Sovietice pentru destabilizarea României, a determinat Budapesta să se implice din plin în acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de serviciile secrete ale altor state.^[3] De altfel, Uniunea Sovietică demarase cu decenii în urmă, din 1969, pregătirile în vederea schimbării regimului ceauşist de la Bucureşti, aşteptând doar condiţii prielnice şi motivaţii solide. Printr-un document al serviciului vest-german de informaţii, B.N.D., emis în anul 1973, guvernul de la Bonn era informat că ministrul sovietic al Apărării, mareşalul Andrei Greciko a afirmat într-o convorbire cu Erich Honeker că „într-o perspectivă mai lungă, lucrurile nu mai pot continua astfel cu România”. Serviciile sovietice de securitate şi informaţii creaseră o unitate specială care sprijinea din umbră organizaţiile revizioniste maghiare din emigraţie, care revendicau Transilvania cu glas tare. De asemenea, sovieticii au catalizat revendicările bulgarilor faţă de sudul Dobrogei. În iunie 1971, cu ocazia vizitei în China, Nicolae Ceauşescu a fost informat de preşedintele Mao şi de premierul Ciu En Lai că Moscova acţionează împotriva României mai ales prin agentura compusă din personalităţile politice, informative şi militare care făcuseră studiile în U.R.S.S. şi slujeau în continuare internaţionalismul comunist, în general şi Uniunea Sovietică, în special.^[4]

În cursul revoltei populare şi al loviturii de stat din România (decembrie 1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a provinciei istorice (Timişoara, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc şi altele).

                                                                    Prof. univ. dr. Corvin Lupu

(Preluare din articolul Preliminarii la avenimentele de la Târgu-Mureș, 1990, în „Vitralii-lumini şi umbre”–Revista veteranilor din serviciile române de informații,Anul IV, nr. 10/2012, pp. 23-30)

Sursa http://www.justitiarul.ro

Sursa - Plan german din 1989 pentru dezmembrarea României